puţină şi slabă ca scândura, de nu mai avea dinţi de loc, morfolea singură ocări văzând vânzoleala muierilor tinere care ieşeau repede afară.

Pe zidurile reci jucau luminile lumânărilor pentru morţi. Din pereţii afumaţi priveau sfinţii în glugile lor de tencuială verde. Babele încremeneau cu ochii la săbiile arhanghelilor. Tot amestecul acela de cântec, de îngânări şi parfumuri tari de primăvară le dădea o ameţeală. Cuvintele rugăciunilor se amestecau, pe baba Tinca o apuca şi un somn, de nu se mai ţinea. Când credea ea că n-o să mai poată, se ridica bine pe oase, rezemată de lemnul lustruit al stranelor, şi mai făcea trei cruci mari până la pământ. Pe uşile larg deschise pătrundea lumina soarelui de afară. În dâra lui strălucitoare se zăreau jocurile firelor de praf şi chipurile celor care intrau. Mereu alte buchete umpleau masa încărcată a Mântuitorului. Tineri şi vârstnici, mai mici şi mai mari, păcătoşi şi din cei cu sufletul curat, toţi se adunau în această după-masă la biserică. Oamenii pupau icoanele aşternute pe flori, se aplecau şi mergeau pe sub masa de brad. Dincolo, îi aştepta un crucifix înalt, pe care era desenată răstignirea.

Babele treceau şi ele pe sub sfântul aer şi sărutau piroanele bătute în picioarele domnului Isus şi sângele de ulei ce se scurgea din ele.

— Doamne, mântuieşte pe păcătoşi şi mai dă-mi şi mie zile! se ruga baba Aglaia.

După ce ocoleau de trei ori masa acoperită de flori, se duceau la preot. Acesta aştepta într-un colţ să le miruiască. Îi pupau şi lui mâna albă, frumos mirositoare, şi se întorceau să ia câte un mănunchi de zambile.

Babei Lixandra îi plăcea liliacul. Îşi umplea un braţ bun şi se mai închina o dată.

Către seară, biserica se golea. Mai sosea câte-o mamă cu copilul de mână, grăbindu-l să facă cele de cuviinţă. De la locul ei baba Chiriţa mârâia:

— Iete, Tinco, acu se vine?

— St! Că ne-aude sfinţia-sa.

— Păcătoase…

— Da mai taci şi dumneata, soro, uiţi că suntem în biserică…

Babele aşteptau să fie spovedite şi împărtăşite. Ele rămâneau la urmă, că aveau multe pe suflet. Popa Metru le chema pe rând în odăiţa vecină cu altarul. Se aşeza pe un scăunel după ce le citea trei pagini din cărţile sale cu chivăre de aramă.

Baba Marghioala a lui Mială nu ridica privirile. Şedea îngenuncheată, cu obrazul veşted lipit de anteriul scump al părintelui.

— Ei, ia spune… începea sfinţia-sa. De postit, ai postit?

— Da, părinte. Ţin toate posturile: postul Crăciunului, postul Paştelui, postul Sfinţilor Apostoli, postul Sfintei Marii, miercurea şi vinerea, ajunul Bobotezei, Tăierea Capului, toate…

— Da Înălţarea Sfintei Cruci?

— Şi înălţarea Sfintei Cruci. Azi n-am pus nimic pe limbă.

— Bine.

— Ţin şi Stoborurile. Stoborul Blagoveştenilor, Stoborul Sânpietrului.

— Şi harţii?

— Şi harţii, la Sfântul Silvestru, la Sfântul Alipie, de Sfânta Anisia şi Teodora…

— Peşte mănânci?

— Rar, sfinţia-ta.

— Să mănânci că-i curat şi-i plăcut lui Dumnezeu, că i-a înmulţit. Numai să vii la Bunavestire, şi la Schimbarea la faţă, şi-ţi dau dezlegare.

— O să vin, părinte…

Mai citea popa ce mai citea, iar o întreba:

— Datinile le ţii?

— Le ţin, sărut dreapta. Toate. Lăsata-secului, Rusaliile, Înălţarea, Intrarea Maicii Domnului în biserică, Sfântu Nicolaie, Sfântu Dumitru, ca să nu mai vorbesc de Paşti şi de Crăciun…

— Duminica lucrezi, coşi?

— Nu ridic un lemn.

— Drăcui?

— Câteodată.

— Să nu mai drăcui, auzi? Şi să faci douăzeci de mătănii în fiecare marţi şi vineri seara…

— Am să fac.

Părintele răsufla puţin.

— Da numele Domnului îl iei în deşert?

— Se poate? Am cinci icoane: una cu potopu, una a sfinţilor Dimitri fără arginti, Chir şi Ion, una cu iadu şi cu raiu, alta a sfântului Ilie Tesviteanu şi alta cu tăierea lui Belzebut, Doamne, iartă-mă!

— Nu mai lua numele Necuratului în gură în sfântul altar.

— No să-l mai iau.

— Să mai faci treizeci de mătănii.

— Le fac.

Pe babă o dureau genunchii. Se lăsa mai pe o parte. Preotul îi aşeza prapurul lui aurit, de mătase, pe cap şi-i citea din evanghelii.

Marghioala încremenea, cu sufletul pierdut în întunericul ce-i acoperea vederile. Pe sub uşi trecea un curent care-i îngheţa pielea.

Popa Metru iar se apleca asupra ei:

— Ia mai spune…

— Spun, părinte.

— De curăţit, te cureţi?

— Mă curăţ.

— Îţi speli trupul?

— Mi-l spăl.

— Aşa să faci pentru sănătatea ta, că Domnului îi place curăţenia şi blândeţea. Da farmece faci?

O dată înlemnea baba.

— Părinte, ce să zic? Mai dau câteodată în plumb la vreo neisprăvită, descânt cu cărbuni, arunc răul pe câini, mai scot câte-un junghi…

— De dat în cărţi, dai?

— Dau.

— Să nu mai dai şi să asculţi numai de glasul lui Domnul-Dumnezeu. Să faci încă douăzeci de mătănii pentru asta.

— Fac, sfinţia-ta.

— Stai, să-ţi citesc dezlegarea…

Şi iar se ruga popa pentru păcatele ei.

Baba Marghioala asculta înspăimântată făgăduielile făcute păcătoşilor pentru lumea cealaltă şi-i picau lacrimi din ochi. Părintele o descosea mai departe:

— Da case de oameni ai stricat?

— Nu, sărut dreapta.

— Să nu strici, că mânii pe Dumnezeu.

— Nu stric.

— Argintu-viu îl trimeţi?

— Nu, părintele, nu.

— Bine, să nu-l trimeţi, că-i păcat.

— Iartă-mă Doamne!

— Lacomă eşti?

— Mai poftesc câteodată.

— Să nu mai pofteşti. Să te ţii în curăţenie, să nu mai dai Necuratului şi să-ţi faci seara rugăciunile. La săraci împarţi?

— Fac pomeni de sâmbăta morţilor pentru răposatu, bărbatu-miu.

— Aşa. I-ai dăruit lucrurile?

— I le-am împărţit.

— Moliftele i le-ai făcut?

— Le-am făcut.

— Bine. Acu du-te.

Baba Marghioala se scula în picioare, îşi freca genunchii amorţiţi, pupa dreapta popii şi se mai închina o dată, ieşind de-a-ndăratelea. Când băteau clopotele pentru slujba cea mare, de seară, babele ieşeau în prispa bisericii. Sufletul lor, ca hârtia. Coborau copleşite scările, una lângă alta, privind cerul dulce de primăvară. Trăgeau în piept miresmele proaspete şi strănutau.

— Răcii! zicea baba Tinca.

— Trage-n biserică, adăuga şi baba Chiriţa.

— Ce-aţi zis? întreba Lixandra, care era cam surdă.

— Ce să zicem? Trage-n biserică!

— Aşa e.

— Da p-a lui Ţuluc o văzurăţi? se învenina Aglaia.

— O văzurăm.

— Nu-şi mai găsea locul.

— Ca şarpele…

— O mânca-o!

— Îmbrăcată ca o paparudă şi cu ochii-n toate părţile…

— Tăceţi, fă, dracului, ce v-a apucat? Tii, iar luai pe Necuratu-n gură!

— Şi abia te spovedişi!

— Ce spuneţi?

— Ce să spunem? Iar dădui dracului!

— Da-i a dracului. Ce, n-am văzut-o eu?

— Nu, soro, dădui dracului!

— Şi prostu de bărbat-său o crede sfântă! Ptiu, păi pe vremea mea, ce, bărbaţii erau, ca acu, numai nădragii de ei? Păi când mă lua al meu de coade şi mă-ntorcea şi mă sucea, nu l-ar mai încăpea ţărâna pe unde-o fi acu şi s-ar face praf şi pulbere…

— Şi dumneata, coană Marghioală!

— Ce zice? Ce zice?

— Zice că să fie ale dracului de fleoarţe, că