— Nu le mai ajunge, ce, nu ştiu eu?

— Parcă a croitorului e mai brează? Da o loveşte el, Dumnezeu, pupa-i-aş curu lui! O loveşte, când cu gândul n-o gândi!

— Taci, coană Tinco, taci, nu mai blestema, ştii că ai o gură rea!

— Ba am să ridic mâna, că nici nu dă pe la biserică. P-astea numai când le loveşte câte o dambla, atunci îşi aduc aminte de Dumnezeu…

— Ce spune?

— Ce să spună, oliu, ai surzit de tot, Lixandro, te-astupi!

Baba Lixandra se oprea nedumerită în drum şi dădea din umeri:

— Cine s-astupă?

— Las-o, că nu mai are mult şi asta!

— Da pe dumneata nu te vezi, c-ai ajuns numai oase!

— Chiriţo, să nu-mi cobeşti, Chiriţo, că o dată te blestem! Să nu cad la daruri, Chiriţo!

— Ce-aveţi, Doamne iartă-mă, parcă nu veniţi de la sfânta împărtăşanie… Femei bătrâne şi proaste!

— Păi n-o auzi, Aglaio?

— Are limbă afurisită…

— Ce zice? Ce zice?

— Zice că-i afurisită.

— Aşa o fi…

— Vorbişi şi dumneata…

Şi peste cearta lor stăruia slava serii de primăvară.

Marin Pisică se văruise de cu seară cu un cumnat, praf se făcuse. Dormise greu, deşi noaptea se mai sculase de vreo două ori să bea apă, că-i ardea gâtlejul după atâta ţuică. Cuţarida, moartă sub zăpadă. Sufletul gropii scrâşnea undeva la fund. La cinci trebuia să fie în curtea abatorului, să taie vitele în reprize. Şi avea un cap greu, să nu-l mai ţii pe umeri. În casă frig, nu găsea lampa. A plecat nespălat, înjurând. Avea de mers vreme de un ceas. Cerul, ca o basma, şi o lună spulberată, numai vălătuci. Şi-n mintea lui canonită, o dată s-a făcut lumină şi n-a mai simţit frigul…

Se făcea că era după învierea a doua a lui Cristos, care sculase săracii din pământ şi mergea înaintea lor, numa-ntr-un prapur alb, străveziu. Şi unde înfloreau pomii împrejur şi-n Cuţarida, nu se mai vedea om cu om. La ce gândeai, aia ţi se izbândea.

— Da tu, cam ce-ai vrea, Pisică? îl întrebase fiul lui Dumnezeu.

— Păi ce să vrea un pârlit ca mine?

— Grăieşte.

Parlagiul şi-a adus aminte câte vite îngenunchease sub cuţit. Şi parcă tot aerul tremura de răgetele boilor. El, care nu mânca pasăre şi nu s-atingea de carne, era plin de sânge şi pe suflet. În mahala nu ţi-ar fi tăiat o găină. Încă râdeau muierile de el:

— Oliu, domnu Pisică, da izmenit mai eşti! Zici că nu intri-n păcat pentr-un suflet de pasăre, da la abator ţii vitele-n cosor!

— Da, dar acolo-i servici! le răspundea.

— Servici-neservici, se numeşte că eşti adventist, parcă nu ştim noi?

Dar Marin Pisică nu era adventist. Avea inima ca o fereastră deschisă. Vorbea singur, aduna flori şi-ntre pereţii odăii lui zburau scatii şi brabeţi bătrâni, care n-aveau unde să mai plece.

Şi domnul Isus îl ţinea sub priviri.

— Grăieşte, Marine!

— Păi să fie aşa o înfrăţire, Doamne, să trăiască oameni şi animale laolaltă, să nu mai curgă sânge. Că eu mă hrănesc numai cu iarbă, cu verdeţuri, şi-mi merge bine.

Cristos nu se mai văzuse, şi pe Marin Pisică îl înconjurase o gloată de vitişoare care suflau cu boturile lor pe mâinile sale. O mie de ochi, negri şi buni, îl priveau, şi parlagiul înţelegea graiul lor mut. Le mângâia grumazurile şi le simţea năduşeala cu miros plăcut. Bine mai era aşa…

•

La capătul Griviţei s-a trezit din visări. Vântul umfla firmele negustorilor şi s-auzea un muget de tablă zgâlţâită. A grăbit paşii, scuipând.

— Ptiu, uite ce-mi face băutura!

Încă de pe cheiul Dâmboviţei simţi în nări mirosul sângelui de vită. Pe podul de piatră se înghesuiau boii de cinci sute de kilograme, mugind cu spaimă, loviţi de cărăuşii năduşiţi, care pocneau din bicele lor. Împrejur era un vaier prelung, un zgomot de copite împiedicate. Trupurile mari, abia desluşite în lumina dimineţii, mirosind a baligă, se izbeau surd în faţa porţilor înalte de fier, înjurăturile oamenilor se auzeau slab în înglotirea aceea şi paznicii nu mai pridideau cu controlul.

În ferestrele mari, închise în stinghii murdare de nuc, cu drugi ruginiţi, împletiţi peste geamurile oarbe ale abatorului, ardeau lumini puternice. Parlagiul intră în hala încăpătoare, cu şine de fier pe jos. Deasupra, pe pietre, rămăsese un zoi lipicios, vânăt, adunat din scursorile sângelui şi resturile de vite. Vagoane lungi, pe rotile, scârţâind, treceau mormănite cu jumătăţi însângerate, aruncate la întâmplare, una peste alta, împinse de oameni cu feţe duşmănoase, bărboşi şi crunţi, având şorţuri de piele dinainte şi cuţite ascuţite la brâu.

— Bună dimineaţa, fraţilor! aruncă parlagiul, mohorât.

— Bună dimineaţa, răspunseră câţiva.

Dinlăuntru se simţea duhoarea maţelor deşertate.

Se dezbrăcă tăcut, privind mersul repede al undiţelor groase de oţel care cărau pulpe şi dindărături de vaci, agăţate şi zvârlite de braţele puternice ale celor ce aşteptau sub ele.

Începuse munca crâncenă a tăietorilor din prima repriză.

Prin poarta de piatră erau împinse vitele. Acestea turbau de spaimă simţind mirosul veşted şi cald al sângelui proaspăt. Pocnetele bicelor se înteţiră. Tăietorii se aruncară între ele, strângând de funii, şi le îmboldiră cu ghionturi şi înjurături. De la poarta de fier, ale parlagiilor erau. Bărbaţii fluierau de plăcere, împingând odgoanele de fier pe rotilele de deasupra. Muşchii lor jucători se zbăteau sub tricourile rupte care le acopereau trupurile puternice. Pe tavanul halei de piatră tremurau copitele spintecate. Din ele picura încă sângele, se bălăbăneau scurt, izbeau aerul la întâmplare şi, ajunse la o uşă groasă, erau despărţite de o mână dibace.

— Ce faci, Marine? îl întrebă Chişcă, tovarăşul lui.

— Ce să fac, mă băiete, sunt cam ostenit…

— Da ce-ai păţit?

— Am băut aseară cu un cumnat şi m-am făcut puzderie.

Faţa lui chircită, îmbătrânită devreme, se strânse ca un sac. Avea şi o inimă grea.

— Nu ştiu ce mi-e. M-aş plimba într-o grădină frumoasă, mi s-a urât cu atâta sânge…

Chişcă se uită la el cum îşi împletea o ţigară cu degete dibace.

— De douăzeci de ani trudesc aici, dau boierilor carne să mănânce şi mi s-a făcut lehamite…

— Oi fi ostenit.

— Nu-i asta. Trebuie să fie altceva, c-am avut şi o arătare pe drum. Se făcea că se dăduse Cristos jos din cer. Umbla prin Cuţarida noastră desculţ…

— Ei?

— Cum îţi spun. Umbla înaintea amărâţilor şi m-a întrebat: „Tu ce-ai vrea, Pisică?…” „Ce să vreau,