— Şi el ţi-a spus cum să faci?

— Nu mai mi-aduc aminte…

Chişcă râse cu gura până la urechi:

— Mă nea Marine, ai rămas de-aseară, mai bine du-te de te culcă.

— Ce să mă culc? Şi treaba cui s-o las? Scuipă între picioare. Omu nu-i făcut să tragă numai pedepse pe lumea asta. Mai trebuie să şi petreacă.

— De, dacă pârlitu ăla de Adam n-a avut de lucru şi-a pus laba-n pomu lu Dumnezeu…

— Dă-l în suflet încolo şi pe Dumnezeu! N-avem ce face. Burta cere, nu ştie carte, da mie tot mi-ar plăcea într-o zi ca asta să umblu aşa, de capu meu… că mi s-a urât…

Şi se sculă de la locul lui, se încinse cu şorţul şi intră în hala de piatră a reprizelor.

Prin geamurile nespălate de multă vreme se cernea de deasupra o lumină ştearsă şi grea. Îşi făcură loc printre despărţiturile de ciment înalte cât omul. Aici erau ucise animalele. Duhoarea de sânge apăsa. Un miros de murdărie deşertată, de sânge încleiat pe lucruri şi de sudoare plutea între zidurile vechi. Zgomotul macaralelor care ridicau resturile şi al scripeţilor ce scânteiau în viteză creştea. Toată această larmă de fier frecat şi de voci groase şi sparte se amesteca cu guiţatul porcilor. Un parlagiu deşirat, cu fălcile căzute, îi împingea printr-o poartă de gratii, câte douăzeci într-un ţarc închis. Trei-patru oameni se învârteau printre ei, lovindu-i cu nişte ciocane de lemn, pe rând, tot mai înverşunat, pe măsură ce ţipetele de moarte ale animalelor creşteau îngrozite.

O dată i se încrâncenă inima lui Pisică. Privi animalele despicate la repezeală. Câţiva hamali le cărau afară, şi bazinul de ciment, în care nu rămăseseră decât măruntaiele, se umplu de oameni. Altă echipă, ce aşteptase până atunci, le împărţi în grămezi: rinichii de o parte, inimile mici şi roşii de alta. Şiruri lungi de maţe, ca o dantelă, atârnau peste marginile de beton.

— Gata, nea Marine?

— Gata, Chişcă!

Parlagiii din prima repriză, de tăiaseră porci, făcuseră un foc mic într-o parte şi fripseseră şorici proaspăt.

Se auzi un fluierat ascuţit şi se ridicară în picioare, ştergându-şi buzele murdare de grăsime. Sub brâiele de lână săltară cuţitele lor lungi şi ascuţite.

Plecară. Făcură loc celei de-a treia echipe.

Uruitul macaralelor încetă. Începea tăierea boilor. Marin Pisică îşi încercă pe limbă tăişul cosorului său, cu lama subţire, albastră.

O linişte desăvârşită coborî deasupra locului. Mulţimea murdară şi zgomotoasă se potoli. Până şi parlagiii, speriaţi de lipsa ţipetelor înfiorătoare ale animalelor, vorbeau în şoaptă. O gură de cişmea curgea năvalnic şi curăţa cimentul umed de sângele porcilor.

În capătul sălii, sub poarta de fier care semăna de departe cu un pieptene de oţel, aşteptau vitele încremenite, cu ochii roşii de spaimă. Frica morţii apropiate le înţepenea gâtlejurile şi păreau de piatră, aşa cum stăteau una lângă alta, fără suflet. În coarnele scurte, abia licărea lumina cenuşie a zorilor.

— Gata! strigă cineva, şi parlagiii ridicară mâinile.

Drevele grele se mişcară scârţâind. Şi deodată ţipetele reîncepură. Bouarii ridicară bicele şi vitele din faţă se proptiră de-a latul, se loviră una de alta, pieile lor murdare se frecară şi un miros greu umplu hala. Animalele asudară de spaima morţii, se buluciră spre mijloc, pierdute, cu priviri rătăcite.

Tăietorii le trecură lanţurile lor scurte şi reci peste grumaji şi le traseră în ţarcurile de beton, scoţând cuţitele. Strigătele se amestecară cu înjurăturile şi parlagiii tăiară scurt. Boii cădeau. Cu mişcări iscusite, oamenii despărţeau capetele de trunchiuri şi trăgeau pieile.

Ultimul animal pe care-l tăiase Marin Pisică era roşcat, cu un păr scurt şi încreţit. Căzuse la picioarele lui şi se mai zbătea puţin, mustrându-l parcă cu privirea lui moartă.

— Ţin-te, nea Marine! îi strigă Chişcă dintr-o parte.

Pe poarta de fier intra în galop o ciurdă de tăuraşi negri. Tăietorului îi tremurau mâinile. Simţea în tot corpul o slăbiciune. Se rezemă de zidul de ciment şi aşteptă o clipă. Un animal ager, îndesat, veni drept asupra lui. Ridică mâna şi înfipse cuţitul întors sub beregată. Taurul simţi arsura loviturii şi sângele care curgea din rană. Marin ştiu că nu l-a lovit unde trebuie. Îl cuprinse frica. Corpul lucios din faţa lui nu căzu. Când să mai izbească o dată, simţi o sfârşeală în stomac şi mai apucă să vadă ochii fioroşi ai animalului care-l împunsese.

— Săriţi, că l-a lovit pe nea Marin! strigă Chişcă.

Zece cuţite puseră capăt agoniei taurului. Între picioarele vitelor, cu maţele afară, zăcea parlagiul, galben, mort.

Nu spunea nimeni nimic. Alături se mai auzeau copitele animalelor ucise, cărate afară din ţarcuri târâş.

Doi hamali l-au ridicat de jos şi l-au scos pe zăpadă. Marin Pisică murise încruntat. Cum şedea aşa, cu mâna dreaptă încleştată încă pe cosor, parcă ar fi vrut să taie pe cineva şi pe lumea ailaltă.

Chişcă i-a adus grămada de haine, i-a pus-o sub cap şi-a zis celor care făcuseră o roată împrejur:

— Las’, că-i mai fericit! A scăpat şi ăsta. N-are mamă, n-are tată, nu căţel, nu purcel, o să-i fie mai bine. Îmi spunea când a venit că s-a matosit aseară cu un cumnat. Încai ştie de ce-a trăit. Pe urmă strigă la ăilalţi. Haideţi-napoi, c-avem treabă!

Peste trupul înţepenit al mortului ningea.

Pe poarta larg deschisă intrau nişte boi falnici, goniţi de bicele bouarilor. Mugeau de se cutremurau zidurile.

Peste râpele gropii curgeau frunzele rotunde ale salcâmilor. Pe la cinci, gunoierii aprindeau focuri înăbuşite şi un fum albastru plutea deasupra pământului sterp. Seara cădea, deodată, rece. Sub maluri sclipeau flăcări. Furiş, octombrie urca încordat ca o fiară. Hoţii îşi duceau avutul puţin la ibovnice. Iarna era aproape şi presarii nu-i mai slăbeau. Pe la răsăritul lunii, umbrele lor urcau potecile sălbatice.

Gheorghe căra nişte pături vechi, trenţuite, şi ucenicul pândea la capătul drumului să nu vină cineva. Stăpânul era dus cu gagica-n plăceri, nu-i mai cunoştea. Pe ei îi trimiseseră ceilalţi să cureţe cuibul. Mirosea a veşted şi carnea li se strângea sub cămăşile subţiri.

— Nu mai merge, Paraschive!

Cel tânăr umbla alături.

Peste locurile pustii atârna sabia lunii, covrigată şi rece. Codoşul oftă:

— Cum vine amărâta asta de iarnă, mă apucă dracii. Îmi vine să mă las de meserie.

— Cum adică?

— Să mă fac om la casa lui. M-am săturat de atâta hârţuială, mi-ajunge. Se opri