Priviră spuza de stele risipite pe cerul negru. Din mahalaua Cuţaridei se auzeau câinii.

— Auzi, Paraschive? Câinii… Şi câinii au o casă a lor, un stăpân. Dacă pleacă undeva, au unde se-ntoarce, da noi?

Ucenicul scuipă, aşezându-se pe pachetul moale, legat cu frânghii.

— Ce ne trebuie nouă casă? N-avem noi casă? Pension, nu altceva! Nu ne costă nimic, mâncare pă gratis, somn pă gratis, bătaie, bătaie… Ehe, colo sus la mânăstire, în dealul Văcăreştilor, abia ne-aşteaptă. Aia-i casa hoţilor.

Râse scurt, mânzeşte. Gheorghe fluieră a pagubă.

— De, c-ajungem noi şi-acolo… Da barim să trăim, mă, să nu ştim că-i rău pe lume…

— Da ce, e rău?

— Nu.

— Nu-ti place pământul pe care dormim?

— Cum să nu?

— Atunci?

Celălalt tăcu.

— Mergem? întrebă în cele din urmă.

— Mergem.

Se ridicară. Tot câmpul Cuţaridei era întunecat şi deşert. Numai spre Griviţa ardeau felinarele. Grăbiră pasul. Până la casa Didinei, mai era drum de făcut.

Stelele călătoreau pe neştiute. După vreun ceas, Carul-mare era tocmai în faţa lor, spre bariera Mandravelei. Oiştea lui luminoasă căzuse peste casele scunde. Îşi ascultau paşii în praful drumului şi nu mai spuneau nimic. Se auzea cum seceră vântul tulpinile buruienilor. Măciuliile lor uscate, scuturate de mult, se aplecau scoţând un şuierat cunoscut. Câte nopţi umblaseră astfel? Cine să le mai ţină seama?

Osteniră. Paraschiv lăsă păturile la picioare. Ăl bătrân scoase o ţigară, o bătu la capetele amândouă şi îşi aduse aminte:

— Tu nu tragi un fum?

— Ba da.

Luă lacom ţigara şi o aprinse.

— Aşa, oftă uşurat. Uitasem.

Luna se ridică deasupra şi le lumină feţele tăiate. Gheorghe o privi şi înjură:

— Te uiţi-ncoa, cocoană, mila mă-ti de mireasă!

Nu era în apele lui. Iar îl scormonea urâtul. Îl iscodi pe ucenic, ca să-i mai treacă:

— Şi zici că te-a născut mă-ta de fată mare, ai?

— Da. A avut pe unu de-a lăsat-o borţoasă şi s-a uşchit. Ce era să facă? M-a crescut. Vai de sufletu ei, pă unde-o putrezi acu… Vrenică femeie, ce să zic! Spăla-n cartiere pe la pricopsiţi. Ca pe-un trandafir m-a ţinut. Eram curat, mâncat, călcat, până s-a-nhăitat cu Florea. El m-a-nvăţat: „Ce stai şi te uiţi la mă-ta cum se canoneşte?” „Da ce să fac, nenică?” „Pune şi tu laba, mai şparleşte ceva, c-ai s-ajungi mare şi n-ai să ştii nicio meserie şi-o să fie vai de sufleţelu tău!” Am băgat la cap. Când s-a prins mama că o gonesc stăpânii, m-a rupt în bătăi… Credeam că-mi retează mâinile. Am dat în ea. Pe urmă, n-a avut ce-mi mai face. A murit de oftică, săraca, şi-am rămas cu Florea. Cu el am furat în mahalale…

— Zi, te-ai făcut stăpân?

— Stăpân.

Codoşul rumega.

— Băga-mi-aş rafa-n ea de viaţă! Bă, să am un copil, om cinstit l-aş face.

— De ce?

— Aşa. Să nu ştie ce-i aia frica. Să doarmă neîntors!

— Păi că nu ţi-o fi frică?!

Gheorghe se gândi puţin. Îşi frecă fruntea cu palma lui aspră.

— Nu, frică nu mi-e… Ehe, pe unde-am fost eu… Ce frică să-mi mai fie? Pe toate le ştiu. Da-i altceva… Cum să-ţi spui… visez urât, mă chinui în somn…

Paraschiv îl privi mai bine. Părul lui ca mălaiul strălucea stins în lumina lunii. Sub buza de jos i se lăţise o umbră neagră care-l posomora. Era bătrân, se vedea bine. Cu aşa hoţ, greu să mai faci treabă. Se mira cum de-l mai ţine Bozoncea-n ceata lui.

— Mie mi-ar trebui altceva acum… rosti târziu manglitorul, obosit, obosit, să am o casă, să stau liniştit într-o mahala, unde să nu mă ştie nimeni ce-am făcut şi ce-am dres. Ehe, şi mi-ar plăcea să cresc porumbei, să le fac un coteţ cocoţat pe un par, unde să-i ademenesc şi să-i prind cu clei. Tu ştii ce frumos miroase cleiul de păsări?

Îşi mai aprinse o ţigară. Trase adânc în piept fumul ardeiat al tutunului ieftin şi vorbi fără să-l privească pe ucenic:

— Să-i număr seara: gu-rrruuuu, gu-rrrruuuuuu, cu tata, gu-rru, gu-rrruu, să le dau grăunţe din palma mea şi apoi să-i las să zboare. Noaptea să-i aud cum se scarpină şi se giugiulesc. Când eram mic, am omorât unu cu praştia. Pac, şi-a căzut la picioarele mele. Avea un gât alb, alunecos, cu nişte pene moi şi pufoase, şi-un cioc, Paraschive, galben, gălbior, ca miezul oului. Drept în ochi îl plesnisem. Celălalt era rece şi albastru ca o sticloanţă. Când i-am simţit sângele cald în palme, o dată parcă m-a fiert… L-am lăsat acolo şi, de câte ori văd de atunci porumbei, îmi aduc aminte de ăla. Caut unu la fel, cu gâtul alb şi mătăsos, cu ochiul ca o mărgică, să-mi ciugulească din palmă şi să-l aud noaptea: gu-rrruuuu, gu-rrruuuuu. Ştiu şi să le descânt, ehei, îi aduc cu vorbe la cuibarul meu şi-i fac să se înmulţească. Aş putea să trăiesc din asta, dar nu mă lasă meseria…

Cădea şi luna din creştetul cerului. Ţinea în tinicheaua ei o lumină ruginită, ştearsă şi se prăvălea, prăvălea…

Gheorghe se ridică.

— Hai, mai avem.

Paraschiv îşi dezmorţi picioarele şi luă pachetul.

— Dă să mai duc şi eu.

Drumul se scurta pe la ulucile Dudeştiului. Trecură pe sub felinare şi cotiră de-a dreptul prin câmp. Bătrânul vorbea îndârjit:

— Avem meserie frumoasă, ascultă-mă pe mine. Dar tot o să te lemeteşti şi tu de ea. Cine crezi că i-a-nvăţat p-ăştia să fure, pe Florea al tău, pe Bozoncea, pe Oacă, pe Sandu-Labă-mică, pe Nicu-Piele? Eu! Întreabă-i! Că nu-s morţi. Ochii lui stinşi se însufleţiră. Întinse o mână albă şi subţire: Cât a cărat asta! Pe câţi i-a lăsat săraci, atât să trăiesc eu fericit… Scuipă amărât într-o parte: Acu mă-njură, ce vrei, os bătrân! Au uitat că i-am învăţat să-l scoată pe om din bocanci fără să simtă! Dar de părăsit nu mă părăsesc nici ei. Au nevoie de mine. Am nasul mai lung. Miros mai iute, şi pe ce pun geana, e treabă de făcut… Dar nu mai merge, am ostenit. Trebuie să mă las eu, până nu mă gonesc ei… De altfel, m-am şi învechit. Altcum se fura pe vremea mea şi altcum azi… Ăştia tinerii lucrează mai subţire, cu lama, cu briciul, s-au făcut şuţi. Noi tâlhăream la drumu mare, era altceva. Găinari proşti! Puneam pucioasă în gura coteţelor, ameţeam corcoviţele şi le băgăm