capul sub aripă, să nu ţipe. Ziceam că suntem niscaiva deştepţi! Da când mă uit la ei, mă minunez: uite, bă, că proşti mai eram! Fraţii trăiesc o lună dintr-o gaură. Aşa, aveam şi noi ponturile noastre. O dată, în tinereţe, cu banda unuia Toropeală, am tăiat o mahala întreagă, la Ciucea, cu topoarele. Gârlă curgea sângele, ucenicule! Înotai. Dam în dreapta şi-n stânga, sunau capetele ca lemnele. Bogaţi negustorii! Retezam degetele şi trăgeam ghiulurile. Îmi umplusem un buzunar. Numai inele cu piatră verde şi roşie aveau, ce vrei, inele de mahări! Şi parale, saci! Ajungem şi la brutar. Caută-i marafeţii, nu-i găseam, că-i ţinea ascunşi. Am dat în el, n-a spus. Au sărit calfele de le avea. Opt am pus jos, cu jupânul nouă. Când stăteam şi mă uitam la ei, vine un motan şi începe să miorlăie. I-am tras şi lui una. Pe urmă mi-a părut rău: ce avusesem eu cu sufletu ăla? A scris şi la jurnal de noi. Doi ani ne-a căutat poliţia! Asta era înainte de război. Ce mai bătăi am mâncat ca să mărturisim, dar ne jurasem. Nu ne-au dovedit. Uuuu, parcă aud vaietul muierilor! Ridicam coada toporului şi nu mă uitam. Na! Na! făceam…

Pielea lui Paraschiv se încreţise. Privi cruciş la codoş. Era adus de şale, şi sub ochi avea pungi de carne care-l îmbătrâneau şi mai mult.

— … pe când acu, altfel se face meseria. Mână uşoară să ai, că restul… Ce mai hoţi! Tremura Bucureştiul!

Cunoştea multe Cataroiul, de pe vremea lui Pazvante. Îi împuie capul celui tânăr până în Caţavei. Fusese la pârnaie, tăiase cinci ani sare, cărase hârdăul cu tâlhari vestiţi, de la ei învăţase meseria, mâncaseră pâine mucegăită împreună, ce ştia Paraschiv ce-i aia puşcărie? Ăştia nu glumiseră la viaţa lor! Aveau câte douăzeci pe suflet.

N-ar mai fi terminat zulitorul cu basmele lui. Se apropiau de casa Didinei.

— O boală am, mai zise el, ard cu cuţitul. Nu mă stăpânesc. Să nu mă-nfurie unu, că-l fac arşice… Îi las sânge!

•

În noiembrie dase frigul. Trebuia să se despartă, să-şi piardă urmele din Bucureşti, măcar o lună, până se mai linişteau comisarii. Stăpânului ce-i păsa? Pornise la Videle, de unde era Didina, să cumetrească. Când era groasă, acolo-şi făcea veacul. Cine să-l ştie? Ţăranii îl credeau negustor, de avea case şi prăvălie. Să-l fi văzut, nu-l mai cunoşteai. Se înţolea ca un barosan. Avea palton scump, căptuşit cu blană, şi-o căciulă de miel, neagră, lustruită şi înaltă, pe care şi-o aşeza pe-o ureche. În picioare, şoşoni călduroşi. Starostele şedea în casa veche a ţigăncii. O reparase cu ani în urmă şi acolo trăgea. Erau trei odăi de lut, văruite proaspăt. Le păzea mama ibovnicei, o bătrână surdă şi beţivă. N-avea pământ, n-avea nimic, trăia din ce-i trimitea fii-sa de la Bucureşti.

Didina încărcase casa cu lucruri furate şi încingea nişte focuri mari, boiereşti, să nu simtă frigul Stăpânul. Dormea Bozoncea, o mai iubea, chema lăutarii, întindea câte o masă şi petrecea. Duminicile chefuiau prin comunele apropiate, la nunţi.

Pe când ei ce să facă? S-au strâns în Caţavei, la sfat. Nu lipsea nici Titi Aripă, vărul Didinei, care trebuia să rămână să păzească ogeacul. Au vorbit ce-au vorbit, până să plece, le-a vândut Nicu-Piele un pont. Şedea încălzindu-şi oasele lângă soba de tuci. Nu răbda la frig, că-l durea carnea bătută şi vlăguită prin puşcării. Îl ţineau şalele de atâta dormit pe pământul gol şi la vremea asta se canonea. Mai avea şi nişte gloanţe-n muşchi de când îl făcuseră o dată gardienii sită şi, cum se strica vremea, plumbii ieşeau de sub vine. Râdea hahalera şi le arăta celorlalţi:

— Ia uitaţi-vă, bă!

Strângea din dinţi şi încorda muşchiul betegit, făcând să joace boabele de plumb sub piele.

— Până să plecaţi, ascultaţi la mine.

— Ce e? întrebase Oacă.

— O să dăm gaură la o biserică, s-avem şi noi de ciugulit până una-alta.

O dată s-a-ngălbenit Gheorghe, că el era credincios. Nicu l-a văzut.

— Ce-ţi veni, Treanţă?

Codoşul nu spuse nimic.

Lunganul le povesti cum pusese geana pe un lăcaş de la Sfântul Gheorghe, făcut de rege, biserică arătoasă, aşezată într-un cartier de pricopsiţi.

— Adică să punem cazmaua pe aurul ăla? întrebă Paraschiv. Da unde-o să-l schimbăm?

— Are el grijă, Stăpânul. Poate găsim ceva mărunţiş la cutia milelor, ce-o cădea acolo…

— Eu nu mă bag, spuse Gheorghe.

Sandu Mână-mică se supără:

— Ţi s-a făcut de cucuie, ai? Ce dacă-i biserică? Noi nu ne uităm. Luăm! Că n-o să stau cu Dumnezeu la masă pe lumea ailaltă. Cât despre prins, nici dracu nu ne prinde. Nu stau popii să păzească altarele.

N-avea Gheorghe ce face, au mers cu toţii. Pe Florea îl lăsaseră acasă cu Titi Aripă.

Începuse să viscolească. Se stârnise un crivăţ care lovea în pereţii casei cu putere şi lemnele se topeau repede în para focului. La miezul nopţii, tot oraşul stătea mort sub giulgiul îngheţat. Pungaşii au luat-o de-a dreptul pe linia pustie a tramvaiului. Vântul stinsese toate felinarele şi nu se vedea nici la doi paşi. Ăl bătrân se învelise pe dedesubt cu un sac, şi Sandu căra într-un buzunar un lanţ cu chei ruginite şi o pilă ascuţită. Pe drum, nu tu sergenţi, nu tu nimeni. Au ajuns în vreo două ceasuri şi-au urcat scările bisericii. O pulbere rece le lovea obrajii. Aveau genele albe şi mâinile îngheţate. Ucenicul a aprins un chibrit, au dibuit clanţele şi au încercat cheile. Mână-mică n-a găsit niciuna care să se potrivească. A scos pila şi a făcut să sară zăvoarele. Înăuntru era adăpost. Gheorghe şi-a făcut o cruce mare:

— Doamne, iartă-mă!

Oacă a aprins o lumânare, luminând pereţii. În biserică era o răceală de ziduri şi mirosea a untdelemn. Au păşit spre altar. Viscolul zgâlţâia cercevelele. Bolţile de piatră gemeau. Codoşul s-a mai închinat o dată. Au urcat nişte trepte scunde şi au dat la o parte o perdea de catifea. Pe o măsuţă şedeau cărţile sfinte cu peceţile lor de argint şi odoarele. S-a uitat Paraschiv. Nicu-Piele le aduna. Gheorghe a desfăcut sacul lung şi clistirele sunară dulce a metal scump. Au luat lingurile, vasele, un cazan de aramă, vreo două icoane poleite cu aur şi hainele de slujbă