ale sfinţiei-sale, strălucitoare, călcate atunci, cu ciucuri pe margini. Se minuna ăl bătrân. Unde să vinzi bulendrele astea? Le-au împachetat bine şi, de la uşă, ucenicul a mai cărăbănit un sfeşnic cu trei picioare, plin de ceară uscată. Sandu scotocise toate ungherele, să dibuiască niscaiva bani de la miruit, dar nu găsise. Înjura în gura mare în sfânta biserică.

Până dimineaţă au fost înapoi la casa starostelui, au îngropat lucrurile şi s-au împrăştiat. Gheorghe l-a luat pe ucenic, şi ceilalţi au plecat împreună. Trebuiau să se întâlnească peste o săptămâna în târg la Alexandria.

Au colindat comunele din jurul Bucureştiului, bătrânul înainte, Paraschiv după el. Au tras pe la Bolintin, pe la Căţelu, puşi pe înşelat. Cădeau în zi de târg, să-i pască pe ţărani. Erau îmbrăcaţi amândoi în şube de miel, cu căciulile aşezate pe ochi până în vârful nasului şi bocanci grei în picioare, toate ciordite de la negustorii de pe Griviţa. Era ger, şi noroaie de te-ngropai.

Ocoleau târgul plin de căruţe. Târlanii, băuţi, târguiau ulcele, cojoace şi ţoale. Lipăiau prin zloată cu opincile lor de porc, se tocmeau, intrau în cârciumă; bani la ei, berechet.

Gheorghe scotea un sac de sub şubă, plin cu cărămidă pisată mărunt, pregătit anume pentru asta. Îl trântea în noroi, la picioare şi se apuca să strige:

— Apropie-te, neamule! Praf pentru pureci! Omoară lighioanele, nu te mai scarpini! Ce te uiţi, nea Ioane? E bun şi pentru păduchii de lemn! Cumpără, vere Marine, să dormi liniştit. Ia praful de pureci!

Ascultau leliţele, se uitau la pungaşi. Parcă n-ar fi fost de-ai lor. Paraschiv era pestriţ şi gălbejit, doar ochii i se vedeau de sub căciulă, verzi ca prazul. Celălalt, îndesat şi isteţ, dădea drumul prafului printre degete, îl freca mărunţel, mărunţel de podul palmei şi striga iar:

— Hai, cuscre Ilie, cumpără praful de pureci „Lux”, doi lei cornetu, neam de neamu mă-ti n-a scăpat de păduchi! Apropie-te, neamule, ia praful! Vindecă râia şi gălbeaza! Omoară căpuşa în găoacea ei? Nu te zgâi, cumetre!

Răguşea. Ţăranii, neîncrezători. Le-ar fi trebuit praful străinului, că-i sugeau lighioanele, dar de unde să ştie ei că e bun?

În cele din urmă, caramangiul înşfăca pe câte unul şi-i punea în mână un cornet făcut la iuţeală de degetele meştere ale lui Paraschiv, plin vârf, şi striga:

— Ia-l, unchiule! De pomană ţi-l dau, dacă n-o fi bun.

Gorobetele scotea doi lei şi-i aşeza în palma celui tânăr. Veneau şi ceilalţi pe urmă. Cereau câte două cornete.

— Ia, nu te-nghesui!

Se înveselea Paraschiv văzându-i aşa proşti. Să mai fi avut un sac de vânzare, că ţăranii erau ca oile: până apuca să cumpere unul, că pe urmă curgeau! Când terminau sacul, o ştergeau prin mulţime, după ce le mai umbla Gheorghe prin chimire.

Noaptea trăgeau la câte-o casă de văduvă. Băteau la geam.

— Cine-i?

— Noi, lele!

— Care voi?

— Negustorii de la Bucureşti.

— Şi ce-oţi vrea?

— Deschide.

Deschidea văduva.

— Vrem să dormim la noapte.

— Oliu, tocmai la femeie singură? Că mă râde lumea.

Se uita caiafa la muiere, râdea, îşi scotea căciula, o scutura, îşi ştergea picioarele.

— Văduvă, văduvă, da ce mai ochi! N-ai dumneata inima aia să laşi călătorii afară, noaptea, să se prăpădească…

O încălzeau privirile pungaşilor.

Îi poftea apoi la masă. Aducea de-ale gurii. Mâncau, se încălzeau la foc. Huiduma se făcea iar spre femeie:

— Da vreo ulcică de vin n-ai?

— Oi avea, că mă uit la dumneavoastră, taman de unde veniţi.

— Aşa e! Miloasă eşti, mânca-ţi-aş gura!

Ieşea muierea. Gheorghe îl îmboldea pe ucenic:

— Ce stai, Paraschive, ca sfântul Sisoe? Dezgheaţă-te, băiete!

Când aducea gazda băutura, o întrebau:

— De mult ţi-a murit bărbatul?

— Merge pe cinci ani.

Sorbeau vinul greu, ţărănesc, negru, cu spumă roşie.

— Şi de-atunci, singurică?

— Singurică.

— Singurică şi tinerică!

Se lăsa vinu-n genunchi. O îmboldeau şi pe ea:

— Ia, lele.

Bea tuta. Le punea şi nuci pe masă. Numai mieji dulci. Ofta Gheorghe de plăcere:

— Bine-i, Paraschive! Să-ţi baţi copiii…

Văduva se ducea să le aştearnă.

— Tu să te faci c-adormi, îi şoptea ăl bătrân lui Paraschiv.

Şi se strecura după femeie.

Ea aşternea cearşafurile în odaia musafirilor. Scotea din lăzile de zestre plapuma grea de lână, pernele brodate şi două cămăşi ale răposatului, albe şi ţepene. Pica Gheorghe. Înăuntru era răcoare şi se auzea greierul casei. Se uita la fotografiile de pe pereţi. Întreba:

— Ăsta cine e?

Muierea ce să mai zică?

— Cuscrul.

— Şi ăsta?

— Naşul de ne-a cununat. Uite colea pe Dumitru al meu când era la rigiment, c-a fost reangajat şi el! Oh, când mă gândesc ce viaţă am dus şi cum mă mai chinuiesc acum…

Călifarul îi aşternea palma pe ceafă.

— Ce faci?

— Ţţţ!

— Doamne fereşte…

— Doamne fereşte, pân’ te nimereşte!

— Zău…

Pungaşul avea o mustaţă rară şi ochi adânci, încercănaţi. Femeia, stătută, cu poftă de bărbat.

— Lasă-mă, măiculiţă!

— Nţţţ!

Şi-i despica bluza cu zale de arnici.

— Să ştii că strig la vecini!

— Strigă!

Şi-o pupa sub puful urechii, unde-i dulce carnea de muiere.

— Barem stinge lampa, că se vede peste drum!

Sufla hoţul în lampă. O năduşea. Ofta văduva-n plăceri.

— Greu fără bărbat!

— Greu, mie-mi spui?

— Îţi plăcu, lele?

— Îmi plăcu.

Ostenea Gheorghe. Se ducea până afară. Îi dădea un ghiont lui Paraschiv, care se lungea pe unde apuca:

— Fugi, puişorule, că se răceşte aşternutul!

Se strecura zulitorul lângă femeie, subţire ca trestia. Simţea tuta că nu mai este ăl bătrân.

— Fugi d-acilea, muceo…

O dată o răsturna ucenicul, că era vârlav, şi-i muşca ţâţele. Mieluşică se făcea văduva. Paraschiv dărâma patul cu ea.

— Maică Precistă! se închina femeia. În aşternutul răposatului!

Şi-i mai da sfârcurile şi-l aprindea.

•

Spre ziuă o lăsa dezvelită, horăind. Îl scula pe Gheorghe. Se apucau să strângă cămăşile, cearşafurile, plapuma şi rufele din lada de zestre. Făceau două baloturi, le înnodau bine – văduva, moartă-n somn, nu-i simţea. Prin geamuri cădea lumina zorilor. Se auzeau cocoşii.

Plecau frumuşel, deschideau poarta şi de aici erau în şosea cât ai clipi din ochi. La capătul comunei, găseau vreo căruţă. Se urcau. Ţăranul întreba ce-au în legăturile mari.

— A murit mă-sa lu ăsta! Şi-l arăta pe Paraschiv, care o dată se spăşea. Femeie bătrână! Am înmormântat-o şi i-am luat trenţele, să nu le fure careva.

— Dumnezeu s-o ierte! se închina românul.

La bariera Bucureştiului, mai cu frica poliţiei, mai cu îndrăzneală, îi lăsau o sută în palmă şi tocmai la telali se opreau.

Domnul Goldenberg îşi punea mâna în cap:

— N-oţi fi omorât pe cineva?!

— Se poate, jupâne? se fasolea ăl bătrân. Nu mă ştii că lucrez elegant, fără pagube…

Se înţelegeau în preţ,