Uite aşa trecuse săptămâna. Încă întreba Paraschiv:

— Unde-o fi Oacă? Unde-o fi Nicu-Piele? Unde-o fi Florea? Dar el, Sandu-Mână-mică?

•

Und’ să fie? Se dăduseră jos la Alexandria dintr-un tren îngheţat şi trăseseră la o gazdă veche.

Pe aici făceau pe târgoveţii. Nu-i ştia nimeni. Au bătut la geam. Ăl din casă i-a primit la căldură. Se pusese o bâhliţă de vreme, ploua. Le-a aşternut pături şi ţoale, încăperi avea, a făcut focul, nu-i mai găsea nici dracul în câmpul ăsta. Bucuria lui Florea că dăduse de trai bun şi de somn. Bani aveau, au plătit tăinuitorului vinul şi demâncarea. Duminică au ieşit la târg, în piaţă, să vadă ce e de făcut.

Nicu-Piele a scos şmecheriile lui din nădragi. Drept în mijlocul precupeţilor s-a oprit:

— Care iei maşina, maşina?! Pentru bătrâne şi soacre mari! Maşina de băgat aţa în ac, un leu, un leu!

Şi învârtea între degete o sârmă răsucită şi o aţă. Asta era momeala. Se apropiau leliţele şi cârţanii. Se zgâiau la degetele lui. Oacă le umbla prin chimire. Tot au mai scos câte ceva, mărunţiş, acolo. Au tras cu urechea, au privit în dreapta şi-n stânga. Oameni cu bani. Numai grânari. Loc de tâlhăreală. Pe şoseaua Alexandriei treceau zi şi noapte căruţe şi sănii pline cu saci. În zori, se întorceau negustorii de la Bucureşti, burduşiţi de parale.

Au mai stat până au început iar nişte viscole. Iarnă grea. Toată câmpia Munteniei era acoperită de un omăt gros şi şoselele se înfundaseră. Noaptea cădea repede. Pungaşii jucau stos la căldură. Căsca Florea de plăcere:

— Ce bine e…

— Bine, ai?

— Aşa să-mi fie toată viaţa!

— Îţi zice oasele bogdaproste…

Auzeau chiotele vuitului de afară. Pe geamuri se împleteau florile frigului.

— Mă, ce fel de hoţ oi fi tu? se mira Oacă.

— Hoţ pârât, să n-am spor! râdea Nicu-Piele.

Şi mai răsuceau foiţele soioase:

— Trei ochi!

— Şapte ochi! scuipa Florea.

— Doi pe-o coastă!

Se înfierbântau trosnitorii:

— Damă!

— Bărbosul!

Afară se aşterneau nămeţii. Câteodată se mai certau.

Oacă începea garagaţa:

— Mă, gloabă bătrână, tu cu Treanţă eşti ruşinea hoţilor!

El tăcea. Aşternea cărţile pe patul tare.

— Dacă omoară cineva într-o noapte pe toţi carditorii, tu mori nevinovat, Floreo, m-auzi? adăuga şi Sandu-Mână-mică.

— Faci pe şolticu? Ai uitat că, pe vremea când omoram eu oameni, tu spuneai „uite, mamă, militarii”!

Şi asta cam aşa era.

Le închidea gura.

•

După trei zile, când s-au potolit viscolele, au ieşit la drumul mare. Gazda avea un ciot de puşcă veche, cu ţeava retezată, şi o încărcătură de gloanţe. Au pândit într-o pădure săniile negustorilor. Când s-a mai zbicit zăpada şi s-a făcut pârtie, au ieşit grânarii cu încărcătura spre Bucureşti. I-au lăsat să treacă. Să fi fost cinci-şase târlii, pline. Hoţii au făcut un foc de vreascuri şi au aşteptat. Pe la patru după masă, zăpada albăstrise. Soarele şters, depărtat şi rece, se rostogolea peste coroanele despuiate ale fagilor. În pădurea Munteniei venea o noapte sură şi înfricoşătoare. Vântul lovea trunchiurile subţiri şi drepte. I-a luat o frică pe pungaşi! Se uita Florea împrejur, se uita Oacă. Nu erau obişnuiţi. Parcă tot mai bine era în mahalalele lor, la golitul buzunarelor! Pe cerul lucios şi verde răsăriseră stelele. Auziră din depărtare chiotele negustorilor beţi. Zurgălăii săniilor sunau uşor în aerul rece. Puseră mâna pe retevei şi lăsară focul. S-au apropiat de drum. Se auzeau şinele de fier tăind zăpada.

Iute i-au cădulit pe grânari. Florea a ridicat ţeava scurtă a puştii şi-a tras un foc spre cer. Caii din faţă s-au speriat şi-au răsturnat săniile. Din mestecăniş, au sărit ceilalţi cu pari în mână.

— Ho! a strigat Nicu-Piele.

Mierliseră negustorii.

— Banii! a zis Oacă.

Florea le-a descheiat chimirele, le-a deşertat băierile şi când le-a strâns sutele în nădragii lui, Sandu-Mână-mică a lovit caii, şi săniile au luat-o razna pe câmpul întins şi nesfârşit.

În urmă, hoţii râdeau cu mâinile pe burtă.

— V-a plăcut? i-a întrebat Florea.

— Măi, ai dracului mai suntem! se mira singur Oacă.

Au stins focul şi-au plecat pe furiş înapoi la gazda lor.

•

După o săptămână picară şi ceilalţi doi: Gheorghe cu ucenicul. Trebuiau să stea ascunşi, să nu scoată nasul afară, că umblau poterele primprejur.

Codoşul se uita pe geam şi ofta:

— O, nu mai vine ea vremea aia bună, să trecem pe la simigii, să le luăm câful! Ce zici, Paraschive?

Ăl tânăr privea salcâmii despuiaţi din curtea gazdei şi căsca. În crengi ţipau ciorile şi o dată umpleau cerul cu o ploaie neagră.

— De, bine-ar fi, mormăia şi Oacă, să ne mai târâm la soare, să mai vedem şi noi o gură de iarbă…

Sandu-Mână-mică ar fi luat-o razna. Nici să stea pe loc nu se putea, fie ce-o fi. Cânta încet, privind drumul de ţară:

Trei în lume nu se poate:

Să scape omu de moarte,

Să-ntinerească nu poate,

Să le iubească pe toate…

N-au avut ce face şi-au plecat spre Bucureşti, grămadă. La bariere, chip de trece. Mişunau presarii. Abia au avut timp să se adăpostească într-o bină părăsită. Nicu-Piele a bătut nişte uluci pe la geamuri, să nu intre viscolul, şi au aprins un foc mare. Dormeau pe grămezi de nisip, învelindu-se cu cojoacele. Gheorghe, mai bătrân, a scormonit ce-a scormonit, a găsit o grămadă de bălegar. L-a adunat cu unghiile. Râdea Oacă de el, dar râdea degeaba, că n-a fost chip să iasă unul afară mai mult de-o săptămână şi-a început ramazanul cel mare. Cu trei pâini în traistă n-au dus-o nici două zile.

— S-au pus pe capul nostru, vor să ne dibuie! se căină Sandu.

Într-o seară l-a podidit pe codoş. A dat un plâns în el de nu se mai potolea.

— Ce-ai, mă curcă? l-a luat Piele în râs.

— Nu ştiu. Mi s-a urât. M-a făcut mama inimă slabă, n-ar mai ajunge-o ţărâna! Că la fel era şi ea de izmenită! Una-două, pişa ochii…

Îi era frig şi se acoperise cu bălegarul strâns. Nu-l mai ţineau oasele bătrâne şi-i era şi foame.

— Plângi ca o muiere beată! se strâmbă Oacă la el.

Florea îl apucă de mână:

— Ce-ai, mă Treanţă? Nu-ţi place, mă?

— ??

— Zi-i, mă…

— Nu ştiu, m-apucă o streche. Parcă aş vrea să vă las, să mă duc în lume, să mă fac om cinstit, dar mi-e frică. Când