Tăcu.

— Ţi s-a urât cu fugitu, Gheorghe, zise Sandu Mână-mică, de, ia să ai o casă şi să stai cu ibovnica lângă tine, la căldurică, aşa cum stau alţii…

Ceilalţi îl priviră. Şi-acum îl ustura sufletul pe şuţ de Didina.

— Dar bani de unde? întrebă posomorât Piele. Că ne-am apucat să furăm icoane în loc să ne vedem de păcatele noastre. Stăpânul şi-a luat partea lui, ce-i pasă de amărâţi, că stau cu comisarii-n cârcă!…

— Bani, bani! se răsti la ei Florea. Dacă vreţi bani de ce nu vă luaţi după milogul ăsta de Gheorghe, să vă faceţi oameni cinstiţi, să v-apucaţi de muncă…

Oacă râse fără veselie:

— Să muncească el, că-i prost! Dacă munca era bună, o luau pricopsiţii şi p-aia! Fiecare cu cinstea lui! Trebuie să fii prost să te duci să-ţi dai libertatea pentru un pumn de biştari. Nu te uiţi la pârliţii ăia din mahalale?! Îi stoarce până le iese şi sufletu şi ce pricopseală mare dă pe capul lor?… Abia au ce număra! Noi suntem boieri, mă Floreo. Că mai iei câte o mardeală şi-un an, doi, de puşcărie, fleac! Nu tu stăpân, nu tu nimic…

— Da pe Bozoncea-l uiţi? cârâi cu glasul lui dogit ăl bătrân.

Paraschiv trăgea cu urechea şi nu spunea nimic. Nici în ceata asta hoţii nu erau ca degetele de la o mână. Sub vorbele lor, ucenicul le simţea pizma.

— Şi dacă ar fi la o adică, să nu mai meargă cu prăduiala, de ce să ne luăm? întrebă Sandu. Paşte iarba pe care-o cunoşti, zicea taică-miu, care se numea că tot hoţ fusese la viaţa lui. Lasă-i pe alţii să se zbată, să se omoare. Tu să trăieşti din ce dă pe de lături. Pace să fie şi să ai de la cine fura. Că o dată trăim. Ce-i pe lumea ailaltă, lasă-i pe popi să se gândească. N-o să te faci înger!

Oacă se amestecă şi el, că-l mânca limba:

— Parcă cine nu fură în lumea asta? Numai că unii se numesc cinstiţi, şi proştii plătesc oalele sparte. Dacă ar fi să-l judeci pe fiecare, noi suntem buni să stăm în rai, marafeţilor! Că luăm de colo un pic, de colo un pic? Cinstea-i aşa, o broboadă – care-i mai arătoasă, aia ascunde mai multe. C-avem şi oameni pe suflet, asta-i altăceva. Aşa e meseria. Dai şi scapi. Ce, parcă vrei? Ţi se pune unu nainte, nu poţi să-ţi laşi libertatea, să te dai legat…

Gheorghe îşi simţea maţele subţiate de foame. Ca să mai uite, se amestecă şi el:

— Aşa e, dar mi se face sufletul criţă când mă gândesc câţi bani mi-au trecut prin mână şi nu m-am ales cu nimic.

Sandu-Mână-mică scuipă într-o parte:

— Bă Treanţă, nici nu ştim noi ce bine ne e! Păi să iei unu de pe stradă şi să-l întrebi o dată, da ştii, aşa, la fix: „Ia spune, nenică, cu ce te-ai ales? Ce-ai făcut la viaţa ta? Ai strâns bani, ţi-ai ridicat odăi, ţi-ai adus muiere la aşternut, ai copii, să fie la dumneata, da altceva?”

— Adică ce? întrebă Nicu-Piele din colţul lui.

— Aşa, vreo nebunie, s-arunci într-o noapte cu banii pe fereastră, să nu-ţi pese ce-o să fie a doua zi…

— Oamenii-s urâţi, strâmbi, tu-le neamul lor! se amestecă Paraschiv. Ca câinii! Mârâie dacă te-apropii de ce-i al lor. Da ce-i al lor? Cine-a făcut împărţeala asta? Cine ţine legile în palma lui? Păi să-l judec eu, să-l întreb pe fiecare: Tu de ce ai, mă, mai mult decât cutare? Da cutare de ce are, mă, mai mult decât tine? Ia să netezesc eu, să-mi daţi mie ce rămâne peste ce vi se cuvine, să le dau şi ălor de n-au de loc…

Ucenicul ar fi vrut să mai spună câte ceva, dar îşi înghiţi vorbele. Pentru că şi pe staroste ar fi trebuit să-l întrebe de ce face totdeauna prăduiala în două: jumătate şi-o opreşte lui şi jumătate le-o aruncă celorlalţi, ca unor câini.

În noaptea aia, codoşul s-a dat lângă el. Era frig, frig. L-a acoperit cu un strat de baligă:

— Miroase, dar ţine de cald, i-a spus. Ăştia fac pe oamenii subţiri, dar tremură bine…

Gheorghe fuma întins pe spate, cu coatele în grămada de nisip. Alături mai mocnea încă un rest de foc. Rămăsese numai un miez fierbinte cât un ban, care pâlpâia. Lumina lui puţină juca pe feţele ostenite ale pungaşilor. Mână-mică horcăia, Nicu-Piele se întorcea când pe o parte, când pe alta. Ăl bătrân privea bilele schelei. Avea nişte ochi posomorâţi şi sub buză i se adâncise o dungă neagră.

— Nu dormi? îl întrebă Paraschiv.

— Nu.

— De ce?

— Nu mi-e somn.

De pe ziduri curgea molozul. Îl auzeau cum picură pe scânduri ca o ploaie. Mirosea a var stins în apă şi, din pereţii de cărămidă, netencuiţi, se răspândea un iz de casă nouă. Celui tânăr îi îngheţaseră ţurloaiele. Mai aruncă o şipcă şi focul se înteţi. Lumina crescu pe zidurile umede.

— Uite aşa, patru pereţi să am, Paraschive, ai mei să fie. Să nu mă dea nimeni afară. Să stau cum e acu, să-mi fac un foc şi să ies din când în când în curte la porumbei, să-i chem: gu-ru, gu-ru, gu-rrruuu. Ei să mi se-aştearnă-n palmă, să ciugule, şi eu să le mângâi penele: na cu tata, gu-ru… Ochiosule, na cu tata, gu-ru, gu-ru… De ce-o fi omu păcătos, mă ucenicule, legat de patru pereţi, de lucruri? Ptiu! Că-i ascultam adineaori pe ăştia. Mi-e că odată ne lasă starostele şi pleacă cu Didina lui, şi noi? Ca puii de potârniche…

Paraschiv se ridică într-un cot şi privi în jur.

— Dac-ai să m-asculţi pe mine, te fac om, ai auzit?

— Ce-i?

— Să m-ajuţi când ţi-oi spune eu…

Gheorghe trase cu urechea la ceilalţi.

— Ce, ţi s-a urât cu binele? Şi pe urmă, după o scurtă şovăială, îi întinse mâna: Bine, dacă vrei tu, o să împărţim amândoi ridichea şi covrigul…

Şi de atunci, înţeleşi au rămas, fraţi de cruce, peste prietenia celorlalţi.

•

Se înteţise ramazanul. Nu mai era chip să se mişte niciunul. Morţi au şezut, nemâncaţi, nebăuţi. O zi, două, a mers. Pe urmă a început să-i