scurme şi mai rău foamea. Vai de mama lor ce-au păţit! Era şi-un frig de nu te mai sculai. Nicu-Piele privea cu jind la bălegarul codoşului. Slăbiseră, le crescuseră bărbile, erau palizi de vedeai prin ei.

A şasea zi, Ciupitul a avut un vis grozav. Era într-un leşin lung, abia se ridicase în coate. Ochii i se măriseră şi se adânciseră în fundul capului. Se acoperise cu nisip, parcă era sculat din morţi. A ridicat mâna lui osoasă şi le-a spus:

— Să vedeţi, fraţilor, ce mi s-a arătat azi-noapte… Se făcea că Dumnezeu mă luase la el. Şi ce de stele erau împrejur! Colţoase, strâmbe şi stinse ca nişte felinare, parcă ar fi turnat cineva gaz peste ele şi le-ar fi dat foc. Deasupra atârna luna, buboasă ca o curviştină, fleaşcă era, moale, şi de-o atingeai sărea puroi din ea. Nu mai lumina. Ruginise şi arăta ca o tinichea. Împrejuru meu, numai îngeri. Nişte copile cârne, cu ciorapii sumeşi, cu lumânări în mână. Se uitau la mine şi-mi ziceau: „Bine c-ai nimerit, Oacă, să ţi-l arătăm pe Dumnezeu, haide-n-coace!” Atârnau joarţele de pe ele şi-n picioare aveau botoşei rupţi care nu s-auzeau. Am mers ce-am mers, şi l-am văzut şi pe Dumnezeu. Şedea cu nişte coarde pe genunchi şi le coţăia. Eu am dat să zic ceva. Îmi luase glasu! Parcă eram căzut din leagăn. Şi-n faţa lui era o masă întinsă, fraţilor, ce mai masă! Numai curcani fripţi şi găini de săreau din oalele în care fierbeau. Şi cârnaţi, şi salam, şi pâine… Îmi lasă gura apă şi-acu. Am întins mâna să-nfulec ceva, parşivul de Dumnezeu mi-a tăiat zarurile: „Nu se poate, Ciupitule! Tu eşti pedepsit să stai şi să te uiţi cum beau eu cu sfântu Petru bere la metru!” Şi s-au apucat, mânca-v-aş ochii, să pilească! Şi parcă erau mai mulţi şi înşirau sticlele lâng-un zid. O sută, două sute, nu ştiu câte erau. Se făcuse sfântu Petru cât o bute, da nu plesnea. Băga-n el şi râdea la mine: „Ar mânca gura ta, Oacă, o corcoviţă?” „Ar mânca, sfinte Petre!” i-am zis eu. „Da o aripă de găină ar mânca gura ta, Ciupitule?” „Ar mânca, sfinte Petre!” „Nu se poate. Stai şi te uită!” mi-a arătat el cotul. Şi pe urmă, parcă aduseseră şi lăutarii, pe Mitică Ciolan cu ai lui. Guristul îmbătrânise de tot, dar se ţinea. De la poarta raiului începuseră să cânte. „Ia zi-i, Anghele”, s-a răstit bunul Dumnezeu la armonist. Dumitru bătea coardele cu degetele. Plângea sfântu Petru, plângea curvarul de Dumnezeu, plângeau şi muierile de pe genunchii lui… „Ce-aveţi, mă beliţilor?” m-am răstit la ei şi m-am hâit la îngeraşii din jur. M-am ridicat de la masă şi-am început să joc geamparalele pungăşeşti. O dată s-a-nveselit tot raiul! S-au aprins şi stelele alea moarte, şi luna… „Aşa! Aşa!” făcea Dumnezeu cu mâna pe şoldurile muierilor. Şi le răsucea când într-o parte, când în alta. Jucau şi îngerii şi sfântu Petru, care-şi pierduse şalupele. Când i-am ostenit, am rămas singur, jucând. Obosiseră şi lăutarii, da nu i-am lăsat. „Haide, ha! Zi-i, Dumitre, că m-anticăresc…” Mi se aprinsese obrazul şi din ochi îmi ieşea un fum gros, care acoperea tot ce era împrejur. O dată am horcăit şi-am căzut pe spate. Pe gură mi-a ieşit tot sângele din mine, un şuvoi ca miezul vişinei…

Oacă tăcuse. Nicu-Piele s-a ridicat cu greutate şi l-a privit. Pe pieptul hoţului se vedea o pată întunecată de sânge.

— Mă, ce-i cu tine, mă? a strigat.

S-au ridicat şi ăilalţi. Ciupitul avea un obraz vânăt, îngheţat.

— L-a mâncat fript oftica! a zis Sandu. Trebuie să-l ducem undeva de aici.

Oacă nu se mai mişca.

 

  • Pomana lui Mielu

Dincolo de Podul Basarab, unde începea o ulicioară a lăutarilor, trecătorul putea zări o casă galbenă cu două caturi, cam prăbuşită într-o parte, cu balcoane înguste, împrejmuite cu lemn, de pe care se luaseră câteva rânduri de vopsea. Scări întortocheate, cu trepte ştirbe urcau până în faţa unor uşi joase. Trebuia să le împingi bine cu umărul ca să se deschidă. Clădirea era un fel de hărăbaie întunecoasă, cu ferestre oarbe, dând spre o curte înghesuită, totdeauna nemăturată. Câţiva pomi uscaţi îşi ridicau coroanele sărace până la înălţimea geamurilor de sus, dincolo de care vegheau, neosteniţi, ochi curioşi.

Jos, la intrare, se afla brutăria proprietarului, domnul Bică-Jumate, o sală lungă cât un vagon de tren, cu trei cuptoare. Printr-o uşă, intrai într-o încăpere cu pereţii acoperiţi de rafturi şubrezite. Mirosea greu, a făină acrită.

Înăuntru, despuiaţi până la brâu, roboteau lucrători, cu feţele albite, slabi şi palizi, purtând pe cap scufe de pânză, să nu-şi pârlească părul la dogoarea cuptoarelor, în care ardea un foc neostenit.

Jupânul cobora pe la trei, când încă nu se lumina de ziuă, îmbrăcat numai într-o cămaşă de noapte, încerca maiaua cu degetul, striga la slugi să se grăbească şi urca iar scările întunecoase până la el în odaie. Locuia într-o cameră mare, murdară, plină de hârtii şi hârţoage, nemăturată cu lunile.

Aprig proprietar! Se putea spune că scosese aur din mâinile lui. Lumea îl ştia cum începuse: cu două sute de metri pătraţi în buza gropii lui Ouatu, o întindere tare, acoperită de gunoaie, pe care chivuţele de strângeau trenţe la rampă ridicaseră nişte şandramale acoperite cu tinichele vechi, să nu le bată soarele.

Să-l fi văzut, nu dădeai doi bani pe el. Era un ăla neajutorat şi slut, că de-aia i se zicea şi Jumate. Numa inimă-n el. Nu mânca, nu dormea. Semăna cu un gândac de gunoi, aşa cum îl ştiau oamenii, verzui la faţă, cu dinţii căzuţi, tot căutându-se prin buzunarele pline de poliţe şi chitanţe. Împrumuta bani. Îţi dădea cinci, îi înapoiai şapte. Nimeni nu ştia de unde picase. N-ar fi iertat nici pe tat-său pentru un leu. Bun în socoteli, ştia ţifrele şi jocurile lor, avocat să fi fost, şi nu-l dovedeai. Cum făcuse, cine l-o fi sfătuit, cumpărase o curea de pământ la rampă. Pe nimica. Chivuţele strângeau tinichele şi câlţi, le adunau grămadă, le vindeau. Pe locul lui! Le lua chirie. Ce s-au gândit muierile: „Ia să ne