ridicăm şi câte o magherniţă, s-avem unde pune capul”. Asta era altă chirie. Azi una, mâine alta, s-au întins. Se umpluse rampa de colibe. Să fi dat să fugi! Trăiau ca viermii, câte trei la un loc, cu copiii după ele. Acolo mâncau, acolo dormeau. Când ploua mai tare, se duceau dracului acoperişurile şi trenţele. Plângeau câte o săptămână. Domnul Bică-Jumate nu ţinea seama de asta. El la zi-ntâi se înfiinţa după chirii. Acum, nu era mare lucru zece lei pe lună, dar la sărac şi-un capăt de aţă atârnă greu! Chivuţele cereau îngăduinţă:

— Domnu Bică, mai lasă-ne câteva zile, n-avem…

Proprietarul rânjea:

— Eu vă las, da vă costă! La mine-i ca la bangă. Că am şi eu afacerile mele!

Le punea să apese cu degetul sub slovele scrise strâmb pe chitanţele pregătite dinainte. Încet-încet, muierile se trezeau vândute cu totul. Ce câştigau, în buzunarele slutului se scurgea.

Nu trecu mult, şi nu-l mai cunoşteai. Se înţolise, făcuse burtă, lumea zicea că are case în altă mahala. Umbla duminica pe Griviţa în trăsură, se fudulea, ţinea o ibovnică, o îmbrăcase, o încălţase. Cine mai era ca el?

Cam îmbătrânea şi-l învinsese lăcomia de bani. A dat dracului toate târfele, a vândut ce avea şi şi-a ridicat o brutărie lângă ulicioara lăutarilor. Credea că o să împărăţească pământul. Iar s-a aşezat cu poliţele şi dobânzile pe cartier. Veneau oamenii, se rugau de el, le lua pielea. Stătea singur ca un huhurez în cămăroaia lui de sus, nu dormea, cu frica în sân să nu-l fure careva. Auzise de hoţii Cuţaridei, tocmise un sergent de-l veghea noaptea. Ţinea cu pâine mahalaua, pe ceferişti, Grantul şi Filantropia. Avea un om de credinţă, robul său, Mielu, un haidamac de ridica un camion în spinare, cu cal cu tot. Credincios, nu ţi-ar fi risipit un franc, s-ar fi omorât cu străinii pentru jupânul lui. Îi plătea ce-i plătea, mai nimica, îi da casă şi masă. Casă, adică să doarmă în podul clădirii cu două caturi, pe nişte ţoale, vara, iar iarna în brutărie, cu lucrătorii laolaltă, lângă cuptoare, că tot ardeau lemnele pentru fabricarea pâinii. Masă, adică să mănânce pâine câtă vrea, o ciorbă de roşii la două zile, duminica o tocană şi, în rest, ce da Dumnezeu.

Mielu nu crâcnea. Era un băiat de la ţară, zicea bogdaproste că găsise unde să-şi odihnească oasele. Iarna scotea dintr-o magazie sania jupânului, îi ungea tălpicile, le repara, schimba şinele de otel, zbura cu jimbla în cartiere. Vara, iar era bine. Drumurile pline de gropi nu-l înspăimântau. Mai mare dragul să stai pe capră, să dai bice calului, cu căruţa plină. Numai când se topeau zăpezile începea balamucul. Domnul Bică adăpostea sania şi scotea droaşca de tablă, cu arcuri vechi de oţel. O vopsea bine, punea un zugrav să-i scrie numele cu literele cele mai mari, ungea osiile roţilor şi striga la el:

— Gata, puturosule? Treci de încarcă pâinea!

Mielu aducea iapa din grajd, că o iapă avea domnul Bică, mică şi îndesată, ţinută bine cu nutreţ, o bătea pe burta caldă, îi potrivea hamurile şi fundele, gătită, mă rog, se numea c-a venit primăvara. Dar asta însemna că iar n-o să doarmă destul, că începea hârţuiala.

La patru, când se întorcea, după ce dădea socoteala jupânului, trebuia să spele căruţa, să-i cureţe arcurile de noroi, lasă ţesălatul calului, maturatul grajdului şi altele; ieşea sufletul din el. Numai că se obişnuise. La cinci de dimineaţă, pornea cu căruţa plină pe poarta brutăriei. Jupânul îi număra cornurile şi pituştile de doi lei. La coada căruţei, lăsa trei sute de pâini, tari şi negre, să fie la îndemână. Într-o parte stăteau franzeluţele cu lapte şi japonezele împletite iscusit. Să tot vinzi!

Scuipa în palme, pocnea din bici şi iepşoara bătea caldarâmul Griviţei, vesel, mâncată bine. Calea Negustorilor abia se desluşea. Roţile săltau prin gropile acoperite de noroi. La casele evreilor se aprindeau lămpile. Mirosea încă a zăpadă, dar frigul nu mai avea atâta putere. La pod, bătea spre câmpul Ţăcăliei, pe lângă cărămidării, pe drumurile proaste ale Grantului. Când se lumina bine, trecea de Puţul Dracului, unde omorâseră unii o femeie, şi lua străzile la rând. Se dădea jos de pe capră şi striga în poarta fiecăruia:

— Pâinea!

În mahalaua asta lăsa o sută de pâini negre. Pe la opt întorcea droaşca şi mâna spre Cuţarida. Mai târziu de ceasurile nouă nu ţi-ar fi intrat în gura Filantropiei. Lăsa şi ceferiştilor o sută de bucăţi şi apuca spre groapă cu marfa rămasă. De franzele şi de cornuri nu s-atingea. Astea erau pentru pricopsiţii de dincolo de Tarapana. La ei pica tocmai pe la unsprezece, unsprezece şi jumătate, când făceau cucoanele ochi, că astea dormeau mai mult, de, obrazuri subţiri, nu puteai să le scoli cu noaptea-n cap!

Vara şi iarna era mai uşor. Iapa trăgea, era o plăcere să te salte arcurile, să fluieri şi să pocneşti din coada biciuştii. Cum cădeau ploile începeau necazurile. Uşoară, uşoară, dar căruţa tot se înfunda în noroiul Cuţaridei.

Împingea Mielu, ridica de osii, îi mai ajutau şi mahalagiii, pentru că pe o astfel de vreme îl aşteptau la pompă, lângă cârciumă. Mirosul de pâine proaspătă pătrundea prin ferestrele deschise, îţi muta nările. Copiii lăsau joaca şi îi speriau calul, trăgând cu praştiile în tabla droaştei, strigând:

— A venit căruţa cu pâine! A venit căruţa cu pâine!

În Cuţarida, Mielu lăsa şi câteva pituşti împletite pe care le avea pregătite în lada de sub capră: două pentru cârciumar, două pentru popă şi câteva chifle pentru Mariţa, ghicitoarea.

Când le împărţea, calicii se dădeau mai într-o parte, cu ochii lacomi. Ene, ştirbul lui Fanache, mai îndrăzneţ, cerea Linei:

— Tanti, dă-mi şi mie un coltuc din ăsta!

În mână avea bucata de pâine neagră, atunci cumpărată de ta-său şi ruptă.

Muierea se răţoia la el:

— Să-ţi cumpere mă-ta şi ţie dacă ţi-e poftă de franzelă! şi intra în casă, acoperind pituştile cu şorţul.

Ştirbul privea bucata din care ieşeau aburi calzi. Bună şi asta! Cam acră, e drept, dar pâine. Râdea ca prostul la ăilalţi copii din jur:

— Lasă, bă fraţilor, că mi-a spus mie tata: pe lumea ailaltă noi o să mâncăm pâine albă şi