Şi-şi vedea mai departe de dambiluşca lui, pe care o lovea cu biciul, în timp ce mesteca miezul pufos, făcut mai apoi cocă în burtă.

Auzea Mielu, îi era milă, le-ar fi dat de pomană o pituşcă, dar cine-o plătea, că avea pâinile cu socoteală!

Când stătea soarele sus, proţap, trecea pe la Tarapana înapoi, cu căruţa goală. Tabla droaştei zdroncănea pe drumul prost al Filantropiei. Sluga lui domn’ Bică se oprea sub un salcâm, la umbră, lega hăţurile de un cui bătut anume în capră, se dădea jos, îşi ştergea frumos fruntea de sudoare şi se aşeza pe trotuarul de pământ. Scotea taşca în care ţinea banii, şi-i număra. Căuta un creion bont şi o hârtie în brâul gros ce-i lega strâns mijlocul. Alături, în praf, aşternea paralele. Dacă bătea vântul, ţinea hârtiile de cinci lei sub o piatră, mărunţeii fişic-fişic, părăluţă pe părăluţă, să nu se risipească ceva.

După ce termina cu număratul, deschidea uşa căruţei, pe care avea însemnaţi datornicii cu creta. Pâinea şi linia. Ăştia erau săracii Cuţaridei de plăteau la chenzină. O dată isprăvită şi numărătoarea lor, trăgea o bară pe hârtie sub socoteală şi aduna. Mai scuipa în palmă, lua iar piesele de doi lei, una câte una, să nu iasă greşeală. Buuun! Îi mai rămâneau şi lui câţiva mărunţei. Îi aduna într-o cârpă murdară şi-i ascundea sub brâul gros. Aia era averea lui, nu s-atingea jupânul. Ce-i al stăpânului e-al stăpânului, ce-i al lui, al lui! Treabă cinstită.

Mulţumit că-i ieşiseră socotelile bine, făcea o cruce mare, mângâia calul pe coamă şi se urca în droaşcă. De-acum putea să fie liniştit. Şi era bine că ţinea un soare blând şi o fericire de cer deasupra.

N-ar mai fi plecat Mielu de la domnul Bică, ce să zic, cât e pământul. Numai că într-o luni, cam după lăsata-secului, se petrecuse un lucru care merita să te facă să scuipi pe lumea asta de rabdă atâtea strâmbăciuni…

•

Tot trecând el prin Cuţarida, a auzit de la unul, de la altul că la rampă ar fi locuri de vânzare. Ce s-a gândit Mielu: de slugărit, n-o să-l slugărească pe domnul Bică o viaţă întreagă! Dacă şi-ar cumpăra şi el o palmă de pământ să-şi ridice cu timpul o magazie, să aibă un loc unde să pună capul şi să zică: al meu este! Că doar nu s-o isprăvi norocul tocmai la el! Zis şi făcut. A început să strângă. Azi un ban, mâine altul, a făcut o sumă. S-a dus într-o dimineaţă şi pe la primărie, a întrebat. Nu era scump, dar lui nu-i ajungeau banii, şi un pungaş de funţionar de-acolo, văzându-l aşa, cam prost, i-a spus că, dacă nu se grăbeşte să ia un lot, se vinde tot, şi alt pământ, mai la faţă, l-ar costa o groază de parale.

A socotit Mielu ce-a socotit, îi mai trebuiau cinci sute de lei mari şi late. Când nu le ai, vai de lume! De unde să ceară, de unde să ceară? Ia să se ducă la jupân, că l-a slujit, n-o să închidă din ochi tocmai acum, la nevoie. O să se uite şi la fruntea lui. Banii o să-i plătească el cu timpul. Socoteală bună, numai că nu cunoştea sufletul stăpânului. Vreo trei zile s-a codit. Pe Bică îl ştia cât e de hapsân, dar dintr-atât n-o să sărăcească!

În lunea aia, după lăsata-secului, s-a sculat de dimineaţă cu inima bucuroasă. S-a dus la pompă, în curte, şi-a lepădat cămaşa de pe el, a dat drumul la apă, s-a răcorit, şi-a spălat faţa, a băut şi-o gură bună, să-i ţie pe drum de sete, şi a strigat la lucrători:

— Bună dimineaţa, s-a trezit jupânul?

— Acum se dă jos să-ţi numere pâinile.

Unul încă râdea cu el:

— Cum ai dormit azi-noapte?

— Cum să dorm? Repede…

În brâu, Mielu avea toate paralele strânse. Dacă jupânul îi dădea restul, putea să se ducă la primărie să-şi plătească locul. Ar fi fost cea mai frumoasă zi din viaţa lui.

Până să coboare domnul Bică, a scos iapa afară, a stropit osiile căruţei cu un furtun, i-a pus niţel catran la încheieturi şi, când l-a auzit tropăind pe scările de lemn, i-a ieşit înainte:

— Să trăieşti, stăpâne!

— Bună dimineaţa, i-a răspuns domnul Bică, duhos.

Îşi trăsese numai pantalonii şi i se vedea pieptul păros prin despicătura cămăşii de noapte.

O dată a simţit sluga că-l taie cineva la inimă cu un cuţit. Jupânul stingea lămpile din curte, să nu se facă risipă de gaz. Vântul ridica praful de pe pavaj. Sus, la ferestrele chiriaşilor se luminau geamurile. Calul bătea cu copita. Înţepa un friguleţ de primăvară. Îngheţase sufletul în Mielu. S-a apropiat iar de stăpân, şi i-a spus cu gura pe jumătate:

— Domnu Bică, aş avea o rugăminte…

Jupânul s-a întors mirat spre el, cu ochii mici, de nedormit ce era.

— Ce-i?

— Ce să fie…

— Spune, mă prostule!

Parcă a mai prins curaj Mielu.

— Domnu Bică, aş avea o mare rugăminte…

— Ei?

— Domnu Bică, am strâns bani să-mi cumpăr un loc în gura gropii, să am şi eu un metru de pământ al meu…

— Ei? a mormăit stăpânul.

— Şi nu-mi ajung banii…

— Şi ce-mi spui mie?

Se răstise. Avea o voce spartă, cum au toţi bărbaţii vocea dimineaţa, dar slugii i s-a părut că l-a supărat.

— Domnu Bică, a început iar cu inima cât un purice, mai îmi trebuie cinci sute de lei. Cu împrumut. Nu-i mult, dar nu-i am şi-mi trebuie…

Jupânul i-a întors spatele. Mielu, după el.

— Domnu Bică…

— De ce-mi spui, mă, mie toate astea?

— Păi cui să-i spui? Nu eşti dumneata stăpânul meu, de-mi dai pâine să mănânc?

— Îţi dau, sigur că-ţi dau, făcu Bică-Jumate gânditor, şi dacă-ţi dau, acuma trebuie să-ţi fac şi case?

Iar voise să plece. Sluga, nimic.

— Domnu Bică, cinci sute de lei nu-i cine ştie ce…

Jupânul a ridicat sprâncenele mirat. Parcă nu-i venea să creadă că aude bine.

— I-auzi colo! Ce spui? De ce nu mai aştepţi să strângi şi restul care-ţi trebuie?

— Nu se poate. Mi-a spus unul de la primărie că dacă nu cumpăr acum, loturile astea mai ieftine se vând, şi rămân cu buza umflată. Pe urmă o să-mi trebuie bani mai mulţi…

Domnul Bică se ţinea dârz.

— Mă Mielule,