eu dau banii cu dobândă, mă, şi ţie nu-ţi pot lua dobândă, aşa că mai bine nu-ţi mai împrumut. Mă, eu sunt cămătar, mă, că aşa mă ştie o lume întreagă. Bani fără dobândă de la mine din mână nu pleacă, mă, că nu mai mi-ar merge bine altfel, auzi tu? Şi apoi e luni, mă, şi cine dă lunea nu-i merge bine toată săptămâna. Ce, tu vrei să mă nenorocesc, mă? Haide mai bine să numărăm pâinile, că s-a făcut târziu…

•

Nici nu ştiu cum s-a urcat pe capra căruţei. A dat în cal, l-a lovit de două ori cu biciul. A plecat ca din tun. Scăpărau copitele iepei, nu altceva. De băut, nu mai băuse de la Crăciun Mielu. S-a oprit tocmai la gară, la o cârciumă care atunci îşi ridicase obloanele. Negustorul stropea duşumelele cu un maţ de cauciuc.

A dat bună dimineaţa şi a cerut o ţuică mare. După aia a mai cerut una şi încă una. Cinci ţuici mari a băut. Capul lui, cât burta iepei. Se învârtejeau toate cu el. Vorbea singur pe capra droaştei:

— … Zi, d-aia ţi-am slugărit eu atât, domnu Bică? D-aia ţi-am dat banii dumitale până la ultimul creiţar, nu m-am atins de ce-i al dumitale… Şi răsplata care-a fost? Ai? Că nu poţi să-mi dai şi mie cinci sute de lei cu împrumut… Parcă ce-i cinci sute de lei pentru dumneata, domnu Bică? Nimica toată. Asta e! Da dumneata nu dai lunea că-ţi merge rău, auzi! Îţi merge rău, ai? Da ia să te iau eu şi să te întreb, câte mii de lei ai sub pernă? Şi de unde le ai, domn’ Bică, de unde le ai? Din munculiţa mea, a altora, a proştilor de te slugăresc cinstit şi-ţi dau banii până la ultima ultimii.

Calul nu mai ştia încotro s-o apuce. A luat-o spre Cuţarida. S-a trezit Mielu în capul mahalalei, făcut pământ, sus, în scaunul droaştei. Lumea, pâlc, în faţă la Stere.

Îl aşteptau de cu dimineaţă. Se uitau babele spre Griviţa, copiii spre Filantropia, doar l-or zări.

— Da ce-o fi, soro, de nu mai vine zevzecu? întreba baba Marghioala.

— Ce să fie? O fi luat-o şi el de lunea! adăugase Aglaia.

Tinca, de faţă şi ea, îşi pusese mână la gură:

— Nu-i adevărat! Nu bea Mielu. Parcă nu-l cunoaşteţi? Umblă ca ceasul. Cine ştie ce i s-o fi întâmplat…

Şi până să pice droaga de fier, se strânseseră muierile deoparte, bărbaţii, câţi erau, de alta; pe cimentul din faţa cârciumii lui Stere, copiii. Ei n-aveau altă treabă. Cei mai mari erau duşi la şcoală, dar ăştia, nerăsăriţii, scoteau dambiluştile şi biciul – şi ţin’te, joacă!

Ene avea cea mai frumoasă dambiluşcă din groapa lui Ouatu, făcută de ta-său, la Halta Griviţa, cu strungul. Mare cât o ceapă şi ascuţită, se învârtea o zi şi-o noapte, dac-o lăsai. Băiatul doar o mângâia cu coada biciului, privind mândru împrejur. Se uita Petre, se uita Beghe, frati-său, fetele lui Chirică nu-şi mai luau ochii. Ene o spoise pe deasupra cu vopsele; când se învârtea ziceai că-i curcubeu, nu altceva. La mijloc îi potrivise şi un punct roşu, care se micşora şi se mărea, după cum juca ţinta de sub ea, mai repede sau mai încet.

În faţa cârciumii, negustorul întinsese vreo zece metri pătraţi de ciment, puteai să joci pe ei. Din mai, scotea mesele sale de fier cu craci, le desfăcea, ştergea feţele pătrate cu o cârpă, dădea cu mâna la spate pe pantalonii din piele de drac, îşi înfigea cârpa în brâu şi aştepta muşteriii. Pe copii îi lua cu huideo, să nu-i strice ceva.

În lunea aia bătea vântul pe cimentul lui. Fraţii beau la umbră în prăvălie, nu se uitau afară. Era şi de amiază, să fi fost douăsprezece. Muierile făcuseră scurtă la gât privind spre Filantropia. Baba Marghioala ostenise. Se lăsase pe vine, ciucită toată, cu mâinile în poale. Nu mai spunea nimic. Îşi strânsese broboada în jurul gâtului să nu răcească şi-şi trăsese poalele fustelor largi în jurul gleznelor, să n-o ia vântul pe dedesubt. Aglaia povestea de ale ei. Era după lăsata-secului şi nu mai isprăvea. Fusese cu o seară înainte la cumetri, de bătuseră alviţa, mai băuse un pahar de vin, îi mergea gura ca o meliţă.

Când ostenise, scosese din buzunar o coajă de portocală, uscată pe maşina de gătit, să-şi îndulcească sufletul. Mirosul plăcut gâdilase nările copiilor. Ene lăsase dambiluşca. Ce-ar mai fi ros şi el o cojiţă!

Alături, bărbaţii se dădeau mai la soare. Ieşiseră în haine, să sperie iarna. Se uitau în sus, bine era, da mugurul. Şi cerul se spălase tot ca un geam. Unuia i se păru că vede rândunelele. Da de unde! Erau tot brabeţii dolofani ai Cuţaridei – când se lăsau pe maidan, ziceai că aruncă cineva cu bolovani.

A dat Dumnezeu de s-a ivit Mielu. Copiii l-au întâmpinat ca de obicei cu strigăte:

— Vine căruţa cu pâine! Vine căruţa cu pâine!

Au ieşit şi muşteriii afară din prăvălie, să mai tragă aer în piept, că erau făcuţi la dinţi.

Când s-a trezit sluga între muieri, o dată şi-a adus aminte de fapta stăpânului şi s-a pus pe plâns. Se uita baba Marghioala la el ca la moaştele sfântului Spiridon.

— Da ce-ai, maică, ce ţi s-a-ntâmplat?

Mielu rupea pământul cu lacrimile.

— Oliu, Doamne fereşte!

Şi-a venit sluga în fire, a deschis uşa căruţei cu pâine şi-a început să strige:

— Luaţi, mă, oameni buni! Luaţi toată pâinea asta, c-o dau de pomană! Azi fac eu pomană, mă oameni buni! Luaţi-o, mă, nu vă mai uitaţi la mine aşa…

Şi a început să împartă pâinile.

Muierile rămăseseră încremenite, cu mâna la gură. Nu se apropiau. Ene, ştirbul, cum a auzit, a şi băgat mâna unde ştia el că stăteau pituştile albe la care râvnea de luni de zile. A luat una. Mielu nu i-a zis nimic. A luat două. Mielu i-a mai pus una în braţe. S-au apropiat şi ceilalţi.

— Ne dai, nene, şi nouă?

— Vă dau, mă, n-auziţi că azi e pomana săracului?

Şi-a golit cutia droaştei.

Muşcau ofticoasele lui Chirică din pâine, nu se dumireau. Bună pâine! Aşa un miez bun nu gustase gura lor până atunci. Parcă ţi se