Cărți «Eugen Barbu descarcă carți bune online gratis .PDF 📖». Rezumatul cărții:
Se dezmeticiră şi muierile. Baba Marghioala zise cu voce tare:
— I-o fi murit mă-sa lu ăsta, haide, soro, să luăm; dacă-i de pomană, de pomană să fie!
Baba Chiriţa s-a lipit şi ea la coada căruţei. Mielu împărţea în dreapta şi-n stânga.
— Na-vă, fraţilor!
Zidarii, ruşinoşi, încă nu se apropiaseră. I-a chemat sluga:
— Veniţi, mă oameni buni, veniţi de luaţi!
Baba Marghioala, care primise de două ori, avea poala plină. Ţinea în şorţul ei larg trei pâini grele, ascunzându-le. Zicea într-una Aglaiei:
— Să fie înaintea mă-si! Dumnezeu să primească.
În uşa cârciumii ieşise şi Stere. Privea. Ce-l găsise pe Mielu? Acesta terminase şi se scutura pe mâini, fericit. Oamenii se împrăştiaseră care încotro. Negustorul l-a chemat mai aproape:
— Mă, tu ştii cât costă un camion d-ăsta cu pâine?
— Ştiu.
— Şi cine-l plăteşte?
— Eu.
Cârciumarul nu credea.
— Cu ce?
— Uite bani, colea!
Şi-a scos taşca lui din brâu. Îi trecuse beţia şi-i ardea gâtul. A intrat în prăvălie şi a chemat oamenii împrejur:
— Ce vreţi, fraţilor, să beţi? Azi plătesc eu!
Se mira Chirică, se mira Ilie. N-au zis nu.
Afară rămăsese uitată căruţa, goală, cu uşile vraişte. În ea intrau brabeţii Cuţaridei, gureşi, să ciugulească şi ei firimiturile rămase din pomana lui Mielu.
Târziu, aproape de miezul nopţii, l-au urcat în droaşcă, de subsuori, doi ceferişti. Mielu era ţeapăn şi râdea prosteşte. N-a fost nevoie să dea în cal. Acesta ştia drumul singur.
Numai larma de pe uliţa lăutarilor l-a deşteptat. Lucrătorii de la brutărie nu se culcaseră. Stăteau în poartă şi-l aşteptau. Cânta şi pocnea din bici. A ridicat tot praful din curtea lui Bică-Jumate. Până s-apuce ceilalţi să-i spuie că jupânul îl căuta cu poliţia, acesta a şi oprit iepşoara, crunt, şi-a strigat la Mielu:
— Banii, tâlharule! Unde sunt banii?
Argatul râdea de parcă-şi pierduse minţile:
— Ha, ha, te-ai speriat, domn’ Bică! Te-ai speriat, ai? Credeai că plec cu banii dumitale… N-am ce face cu ei, că-s murdari, dacă vrei să ştii!
Şi i-a aruncat în obraz ce i se cuvenea.
Stăpânul a adunat polii şi piesele de cinci lei strânse cu trudă de slugă, a mai cerut şi, când a fost socoteala gata, a mârâit:
— Să te duci unde-oi vedea cu ochii, că mie nu-mi trebuie beţivi la uşă! Şi l-a chemat pe unul de alături: Florică, de mâine să pleci tu în cartier cu pâinea, s-a înţeles?
Împrejur se făcuse tăcere. Nu scotea unul o vorbă. Se uitau numai la faţa jupânului, verde în lumina felinarului chior.
Mielu s-a trezit dintr-o dată. Cum, adică, de mâine să nu mai ducă pâinea în cartiere?
— Domn’ Bică, domn’ Bică! s-a repezit spre el.
— Nimic! a răcnit acesta. Cum am spus! N-am nevoie de beţivi la uşa mea!
Sluga privea la ceilalţi. Şi ei tăceau.
— Nu se poate, domn’ Bică!
Stăpânul plecase în odăile lui. Nu-l mai prinse.
•
La vreo lună, unul din lucrători îl întâlnise în faţa cârciumii lui Stere. Mielu ajunsese rău. Avea o privire de capiu şi nu ştia ce mai spune. De când îl aruncase domnul Bică-Jumate afară, în stradă, trăia din mila femeilor. Lucra noaptea la serviciul barometric, vai de mama lui cum mânca o pâine, că se dase în patima beţiei. Risipise tot ce-i mai rămăsese într-o săptămână, şi, să-l fi văzut acum, nu-l mai cunoşteai! Stere îl scotea afară din prăvălia lui după ce bea două cinzecuri pentru că începea să cânte popeşte şi spunea prostii.
Sluga avea o faţă blândă, poleită parcă, aşa cum au sfinţii. Nu se supăra. O lua târâş-târâş spre buza gropii, într-acolo unde-ar fi vrut să-şi cumpere peticul său de loc, şi se oprea la rampă, cu mâinile în buzunarele nădragilor peticiţi. Gunoierii îi învăţaseră damblaua. Cum aveau puţin timp să răsufle de la descărcatul resturilor din camioane, se apropiau de el şi-l întrebau:
— Ce-ţi mai face duşmanul, Mielule?
Prostul râdea câtva timp şi pe urmă, ca şi când şi-ar fi adus aminte, se încrunta deodată, spunând mânios:
— Eu pe lumea ailaltă am să mă fac pisică, domn’ Bică, şi tu, duşmanu meu, şoarece, ca să te chinuiesc cum m-ai chinuit tu pe mine!
Veneau mai mulţi împrejur şi-l smoneau, că sluga vorbea ca din cărţi.
— Nu râdeţi! se răstea la ei Mielu.
Nu râdea nimeni, cine să râdă, aşa i se părea lui.
— Nu râdeţi, că Dumnezeu pe cei buni îi face vânt, pentru că dacă eşti pasăre, tot te vânează vânătorul, dacă eşti broască, te mănâncă şarpele, pe când vântul, ehe, lui nu-i nici cald, nici rece, pătrunde oriunde, nu-l poate opri nimeni… şi eu vânt o să fiu, şi pisică. Iar duşmanul meu, broască şi şoarece, să-l chinui cum m-a chinuit el pe mine…
Gunoierii se întorceau cu spatele, să nu le vadă prostul roua din ochi…
• Sinefta
Era într-o sâmbătă. Prin mahalale, ieşiseră femeile cu împărţitul pentru sufletul morţilor. Lângă o poartă, pungaşii dădură cu ochii de o fetişcană, năltuţă şi făcută bine, care mai mult alerga decât mergea. Coadele părului îi săltau pe spate ca nişte hăţuri.
— Ia priveşte, Treanţă, a zis Nicu-Piele.
S-a uitat ăl bătrân. Bună bucăţică!
Lunganul o apucă de braţ:
— Und’ ţi-i drumul?
Copila avea în mână o oală cu sfinţi de cocă.
— Mă duc să-mpart, a răspuns.
— Mie nu-mi dai un bolindeţ d-ăsta?
Şi-a scormonit-o cu ochii lui.
— Îţi dau.
Până să întindă cana, el a băgat deştele, trăgând afară coca dulce. Gheorghe fluiera alături, numai ochi.
— Şi cum îţi zice, fata neichii?
Codana a săltat pieptul tânăr, a lăsat ochii-n zăpadă şi-a îngânat:
— Sinefta.
— A cui eşti, mânca-te-aş?
— Tata a fost chirigiu la Tarapana, da s-a prăpădit.
— Ce spui?!
— Da.
Mardeiaşul a cuprins-o în focul privirilor lui.
— Şi de sufletu lui dai de pomană?
— De sufletu lui şi-al mamii…
— Muri şi mă-ta?
— Muri…
— Dumnezeu s-o ierte! Şi nu ţi-e urât singură pă lumea asta?
— Nu mi-e, că mă ţine o mătuşă.
Fata prinsese o îndrăzneală şi împrăştia zăpada cu pantoful ei mic.
— O să dau pe la tine, a mai zis Piele. Da unde stai?
— Da de ce vrei să ştii?
— Aşa, să mai trec câteodată să-ţi ţin de urât…
— Nu mai spune?
Gheorghe o dată a întors obrazul lui bătrân.
— Ete-a dracului!
Lunganul i-a dat un ghiont:
— Taci, Treanţă,