— Ce inimă mare ai, să nu-ţi fie de deochi! râse Sinefta, şi ăl bătrân se uită mai bine spre fată.

Codana, să nu-i dai şaptesprezece ani, avea un obraz curat de fată cuminte. Când râdea te-apuca aşa, o furnicătură.

— Nu mă fierbe, mânca-ţi-aş ochii…

— De, că-ţi spusei, la Tarapana stau. Caută-mă, numai să mă găseşti, şi să nu te simtă mătuşi-mea, că e dată dracului, te bagă-n gura lumii!

Şi plecă, mişcându-şi şoldurile lungi şi coadele. Codoşul îşi puse palma la gură.

— Ce-ai de zis?

— Asta întoarce un cartier şi mai dă şi p-alături!

Piele dădu din umeri.

— N-aş crede! E crudă, miroase a lapte.

— Ce lapte, huiduma dracului, nu vezi ce-i iese din gură?

Ningea mărunt şi nu era frig. Ăl bătrân se săturase de atâta şedere. Poterele îi mai slăbiseră şi ieşiseră să umfle câte un portofel prin tramvaie. Se împărţiseră, să nu-i vadă lumea grămadă, să-i miroasă comisarii. Sandu-Mână-mică plecase cu ucenicul pe Griviţa, să-l înveţe cum se blătuieşte o moară fără bătaie de cap. Paraschiv, tăune, nu ştia să umble cu lama. Aşa nu mai mergea, că şi meseria de hoţ cere mereu alte deprinderi.

Nicu-Piele era vesel în ziua aia. Ciupise nişte gologani de cu dimineaţă sau, cum spunea el, făcuse piaţa într-un tramvai. La Gara de Nord s-a oprit cu ăl bătrân, unde era înghesuială mai mare şi loc prielnic de uşurat gorobeţii. Peroanele, ticsite de pasageri care aşteptau plecarea trenurilor. Unii atunci soseau: gogleţi de la Galaţi şi de la Brăila, încărcaţi cu geamantane. Se cunoştea că sunt din provincie. Aveau feţe speriate şi se uitau uluiţi în dreapta şi-n stânga. Nu cunoşteau. Trăsurile aşteptau afară, la intrare, şi le venea greu să care, trebuiau ajutoare. Ai lor erau!

Cei doi se înţeleseseră fără multe vorbe:

— Gheorghe, punem ochii pe vreun barosan şi-i luăm geamantanele. Tu unul, eu unul. Când ieşim afară şi-oi face pst! tu o ştergi la dreapta, eu la stânga. Ne găsim la „Doi păduchi”, în Taica Lazăr.

Zis şi făcut. A ochit Nicu un fraier. Boier după înfăţişare. Avea haine-n dungi şi-un pardesiu scump. Într-o mână ţinea un baston.

— Să-ţi ducem geamantanele, stăpâne? se înfiinţase ăl bătrân în faţa lui, scoţându-şi şapca din cap.

— Ieftin, un pol până la trăsură, a adăugat şi lunganul.

Străinul n-a zis nu. Pungaşii au pus mâna pe valize. Scumpă marfă! Din piele de porc, cu catarămi de aluminiu. Le-au pus pe spinare şi-au mers spre ieşire, unde aşteptau birjarii. În urmă, păşea liniştit muşteriul, lovind pietrele peronului cu bastonul. Mergea uşurel-uşurel. Hoţii au mărit pasul. Barosanul abia se ţinea după ei.

— Mai încet, că vă pierd! gâfâia.

Ei, de unde… Când să treacă piaţa gării, o dată s-a uitat codoşul la Nicu-Piele.

— Acu’!

Au zbughit-o amândoi, unul într-o parte, altul în cealaltă. În urma lor, boierul s-a dumerit greu şi-a început să strige:

— Hoţii!

Până să alerge păgubaşul, ia-i de unde nu-s! Se adunaseră sergenţii, fluierau degeaba. Pungaşii s-au urcat fiecare într-un tramvai şi duceau prada.

Spre Calea Văcăreştilor era un târg înghesuit între două străzi murdare, unde se desfăceau lucruri de furat. Acolo nu te întreba nimeni de unde ai cămăşile de mătase sau hainele scumpe de dril. Dughenile gemeau de asemenea marfă. Veneau oamenii săraci să se înţolească şi luau mai ieftin costumul. Întrebau, puneau banii pe masă, plecau.

Gheorghe ajunsese mai înainte. Îl aşteptase pe Nicu la staţia de tramvai. Merseră apoi la domnul Goldenberg. Intrară în nişte odăi mici şi întunecoase. Mirosea urât, a resturi râncezite de mâncare. În fundul prăvăliei era atelierul, o cameră înaltă, fără geamuri, luminată de becuri galbene, murdărite de muşte. La vreo cinci maşini de cusut lucrau ucenici palizi, prefăcând croiala hainelor. Schimbau nasturii şi le descoseau semnele, nimeni n-ar mai fi cunoscut de unde vin mărfurile. Aveai un costum la două rânduri, negustorul îl făcea sacou, îi rotunjea poalele, mai scotea un buzunar şi punea altul pe faţa stofei, nu mai semăna cu ce aduseseşi. Lucrurile treceau în încăperea din faţă, plină de umeraşe pe care atârnau o mulţime de costume ţepene şi cămăşi de diferite culori. Aici răzbea o lumină slabă prin geamul vitrinei încărcate. Şi afară, pe trotuarul îngust şi plin de hârtii, atârna un şir lung de haine, păzit de nevasta negustorului, o femeie grasă şi înaltă. Aceasta ademenea cumpărătorii în prăvălie, strigând din toate puterile:

— Ia şi te-mbracă! Ia şi te-mbracă! Costume de stradă, fracuri de închiriat, costume de înmormântare, pantofi extra, preţuri ieftine… Degeaba, domnilor!

Desfăcură geamantanele cu o cheie potrivită şi scoaseră lucrurile furate. Erau vreo douăsprezece cămăşi, două costume de haine, o pereche de pantofi, aşezaţi pe şanuri, batiste şi izmene, o perie de cap şi nişte sticluţe cu parfumuri. Negustorul trăgea cu coada ochiului spre intrare, să nu dea cineva peste ei.

— Ce dai, jupâne? întrebase codoşul.

Domnul Goldenberg se mai strâmbase, zisese ca totdeauna că ei or să-l bage în puşcărie şi, în cele din urmă, le făcuse preţul. S-au mai tocmit. Nicu-Piele se uita la lucrători. Ăştia nu scoteau capul din lucrul lor. Luaseră banii şi ieşiseră în bazar. Au băut câte-un pahar de vin şi până seara au umblat aiurea prin mahalale.

Lunganului îi rămăsese gândul la Sinefta. Umbla cu capul aiurea. Nu mai asculta la ce-i spunea Gheorghe.

Pe la nouă, s-au îndreptat spre centru, unde stăteau deschise vreo câteva cafenele. Oraşul avea toate vitrinele aprinse. Focul lor aluneca pe trotuarele lucioase. Lângă bursă dădură şi de ceilalţi. Jucau biliard.

Salonul, vopsit în ulei, negru de tutun, plin. Căldura dinăuntru le încălzi oasele. Florea îşi potrivea tacul şi, când îi văzu, lovi bilele albe în grabă.

Într-un colţ, Sandu-Mână-mică bea cu ucenicul. Gheorghe le-a făcut din ochi: „Nu ştim, nu ne cunoaştem!”

La mesele din jur se juca table sau stos şi chelnerii cărau cafele aromate negustorilor. Se fuma în draci şi un miros acru de ţigară ieftină otrăvea aerul. Florea a trecut pe lângă Paraschiv şi i-a şoptit:

— Stai lângă uşă şi comandă ceva. Când o ieşi cu bătaie, tu să spargi lampa şi să te faci mort. Vreau să las niţel sânge în seara asta.