Ne plimbam prin oraș, ca mai înainte, dar un alt oraș, cu mari bulevarde și cu o nesfîrșită mulțime de oameni pe străzi. Trecuse mult timp pînă să mă liniștesc, pînă să-mi dau seama că nu mai era nimic de făcut, sufletul Silviei era deja scindat, tata rămăsese el ta-taaa, dar cu mama se întîmplase ceva, n-o iubea numai pe ea, ci și pe Mircea, care și el se purta frumos cu ea, dar… Ascundea multe acest dar, însă am înțeles că mica ei ființă se apăra bine, era veselă, mînca și dormea bine și încetul cu încetul se blindase împotriva a ceea ce la început o nedumerise, că nu mai putea să se încreadă în întregime în dragostea mamei, se îndepărta de ea, încolțeau în inima ei singurătatea și independența, sentimente premature, dar nu apăsătoare, ba chiar îi plăceau, începuse să fie obraznică și încăpățînată, își retrăgea și ea afecțiunea pentru mama exact în măsura în care și mama și-o retrăgea pentru a i-o dărui lui Mircea, exasperînd-o pe Matilda, iar acel minus din viața ei zilnică, tata, n-o făcea să sufere, dimpotrivă, ai fi zis că îi părea bine, iar împrejurarea că erau trei care se ocupau de ea îi sporea sentimentul de independență și libertate. Totul era în faza inocenței. Dar ce-o să se întîmple mai tîrziu? Și iar mi se strîngea inima: dacă în sufletul acestui copil, silit să afle de timpuriu prea multe, nu va apărea ceva dur împotriva oamenilor, cinismul, ironia necruțătoare, neîncrederea în fidelitate și răceala în iubire?! Și mă străduii multă vreme s-o vorbesc de bine pe mama ei, s-o asigur că numai pe ea o iubește, că și Mircea e un om bun. „Ci, ci tata, Mircea are doi băieți mari, ci sînt studenți în Anglia… Ci dacă și eu o să învăț bine, ci mă trimite și pe mine în Anglia!” „I-auzi! Mai e pînă atunci. Pînă atunci ori moare măgarul, ori piere samarul.” „Ci nu înțeleg!” „Ci mi-e greu să-ți explic!” Vrusesem să-i spun că pînă atunci ori nu va mai fi în situația s-o poată trimite și pe ea în Anglia, ori se va despărți mama ei de el și-o să fim iarăși împreună.

Gîndisem cîtva timp acest lucru, fără să mă bizui la început pe vreo certitudine, în afara faptului că surprinsesem adesea o nostalgie pe chipul Matildei. Odată despărțiți, ura ei împotriva mea se stinsese și urmase o tăcere asemeni unei vetre în cîmp care a devenit deodată cenușă și asupra căreia s-au lăsat, misterioase, dar nu moarte, marile tăceri ale haosului, lumea străină de efemerele noastre patimi, cerul înstelat, noaptea vie cu adierile ei de vînt foșnind prin ierburi, în mijlocul cărora numai omul poate fi împăcat, gîndind: să uiți totul, să nu uiți nimic, și să nu-ți pese. El singur poate purta în suflet pacea, conflictul, nepăsarea, liniștea, zbîrlirea, pieirea, dispariția cu obrazul lipit de mama lui, pămîntul, pe suprafața căruia strîngînd în mîini bulgării, poate muri rînjind cu sfidare sau cu dragoste care să-l facă din ticălos, frate al tuturor extincțiilor. Matilda se pomenise silită să se gîndească singură (adică fără mine) la ceea ce făcuse. Chiar la prima mea vizită, după șase luni (fiindcă îmi era insuportabil gîndul să-i mai văd vreodată chipul), o găsisem veselă și cu priviri care se fixau asupra mea ca odinioară, fără să se sinchisească de bărbatul ei care era de față, ca într-un joc ce reedita parcă în mod straniu situația în care ne aflam noi doi cînd ea era măritată cu Petrică.

Pînă ce într-o zi îmi dădui seama că nu mă iluzionam. Mă primi ca altădată în orele ei de mare expansiune a sufletului și chiar reedită într-un anume fel scena de pe vîrful dealului cu Petrică. Desigur, soțul ei nu se urcă în vreun copac, ci își păstră o impenetrabilă și calmă figură. „Tu ai luat masa undeva?” mă întrebă. „Nu”, zisei, deși mîncasem. „Nici noi, Mircea abia a venit” (de unde venise? Era duminică, a, da, ștabii ăștia sînt adesea chemați nu numai duminica, ci și la miezul nopții!). Mă invită deci la masă și acceptai.

Silvia însă avu o comportare neliniștitoare, în timpul mesei începu să se joace cu lingura în supă, să se fîțîie pe scaun, să clefăie interminabil carnea în gură și să arate o surzenie totală față de amenințările mamei. Surprinsă, scoasă din sărite, pînă la urmă, Matilda o plesni, dar Silvia nu se tulbură cîtuși de puțin, vărsă paharul cu apă pe masă și expresia de impertinență de pe chipul ei nu se șterse. „Ce e cu fata asta? exclamă Matilda uluită, e din zi în zi mai obraznică. Victor, ia urecheaz-o tu nițel, o fi crezînd că dacă ești tu cu ea, o să-i iei apărarea.” „Silvia, zisei, ce e prostia asta? Ai șase ani, nu mai ai patru, ești fată mare!” Și o luai în brațe de pe scaun și o pusei pe genunchi, dar corpul ei era țeapăn, expresia de înstrăinare, nu-și mai lipi cu tandrețe capul de obrazul meu. Da, copilul nu mai era cu totul inocent, era clar că simțise nefirescul invitației maică-sii și nu-și putuse exprima prin cuvinte dezacordul; îl exprimase însă în felul ei. „Bine atunci, eu am plecat, zisei, dacă nu-ți place să stai cu mine la masă.” Nu era un reproș, și nici nu-i spusesem aceste cuvinte ca să-i sugerez vreo mîhnire din parte-mi, scontînd un regret din partea ei. Încă de la această vîrstă apar în noi stări psihice foarte coerente și de mare inerție, nu pot fi deplasate nici prin vorbe, nici prin amenințări și nici prin pedepse. Mîhnire însă simțeam și într-adevăr trebuia să plec dacă nu voiam să-i fac ei și mai mare rău. Avea dreptate, locul meu nu era acolo, micul ei suflet nu accepta amestecul, ca și cînd, cunoscînd-o bine pe maică-sa cu antenele instinctului, ar fi intuit eroarea în care