– Absolut corect, aprobă preşedintele, ba chiar cel mai vechi din toate timpurile. Actualmente, roboţii nu mai sunt utili după douăzeci şi cinci de ani de funcţionare. La expirarea perioadei respective, proprietarii lor au dreptul să ni-i aducă pentru a fi înlocuiţi cu modele noi. În cazul celor închiriaţi, îi retragem în mod automat.

– Nici un robot dintre cei fabricaţi în ziua de azi nu mai este util după douăzeci şi cinci de ani, interveni Paul. Andrew face parte din altă serie.

– Foarte adevărat, spuse Smythe-Robertson. Sunt cât se poate de conştient de acest lucru.

Urmându-şi încăpăţânat planul, Andrew vorbi:

– Fiind cel mai vechi şi cel mai versatil robot din lume nu credeţi că înseşi aceste particularităţi ale mele ar merita un tratament special din partea companiei?

– Câtuşi de puţin replică rece Smythe-Robertson. Voi fi direct cu dumneata… domnule. Particularităţile respective constituie o sursă de permanente neplăceri pentru companie. Ne-ai pricinuit o mulţime de necazuri, după cum am spus deja, graţie poziţiilor militante adoptate de-a lungul anilor. Noi nu considerăm că ţi s-ar cuveni ceva. Dacă ai fi fost închiriat, precum majoritatea roboţilor noştri, şi nu achiziţionat, dintr-o regretabilă neglijenţă administrativă, te-am fi retras de multă vreme, pentru a fi înlocuit cu un model mai docil.

– Cel puţin în privinţa asta vorbiţi deschis, observă Paul.

– Nu-i nici un secret în privinţa sentimentelor noastre. Noi ne ocupăm de vânzarea roboţilor, nu de implicarea în nesfârşite controverse politice neprofitabile. Un robot care se consideră mai presus de un instrument util reprezintă o ameninţare directă la adresa bunăstării companiei.

– De aceea, m-aţi distruge, dacă aţi putea, zise Andrew. Înţeleg aspectul acesta. Eu sunt, însă, un robot liber, propriul meu stăpân, aşa încât nu pot fi "retras" şi ar fi lipsit de sens să încercaţi să mă răscumpăraţi. De asemenea, legea mă protejează împotriva unor eventuale acţiuni răuvoitoare. Acesta este şi motivul pentru care am fost de acord să mă las pe mâna companiei în scopul actualizării periodice. Şi tot de aceea am venit azi la dumneavoastră, ca să vă solicit modernizarea cea mai extinsă pe care aţi făcut-o vreodată unui robot. Domnule Smythe-Robertson, doresc înlocuirea mea totală.

Preşedintele păru, simultan, uluit şi derutat. Îl privi amuţit pe Andrew şi tăcerea se prelungi aproape interminabil.

Andrew aşteptă. Se uita dincolo de Smythe-Robertson, către holograma de pe perete. Reprezenta un chip feminin aspru şi auster: Susan Calvin, sfânta patroană a tuturor roboticienilor.

Murise cu peste două secole în urmă, dar, citindu-i absolut toate lucrările în decursul documentării pentru cartea sa, Andrew simţise că o cunoştea atât de bine, încât se putea convinge că o întâlnise în realitate.

– O înlocuire totală? glăsui în cele din urmă Smythe-Robertson. Ce înseamnă asta?

– Exact ce am spus. Atunci când retrageţi un robot învechit, îi asiguraţi proprietarului un înlocuitor. Ei bine, doresc să asiguraţi un înlocuitor pentru mine.

Continuând să pară descumpănit, Smythe-Robertson întrebă:

– Totuşi, cum putem face asta? Dacă te înlocuim, cum îţi putem livra noul robot ţie, proprietar, dacă prin simplul act al înlocuirii vei înceta să mai exişti?.

– Poate că Andrew nu s-a exprimat îndeajuns de clar, interveni Paul. Îmi permiteţi? Sediul personalităţii sale este creierul pozitronic: singura parte ce nu poate fi înlocuită fără a se crea un nou robot. Creierul pozitronic, aşadar, este chiar Andrew Martin, proprietarul robotului în care se află actualmente creierul lui Andrew Martin. Orice altă parte a corpului său poate fi înlocuită fără să afecteze personalitatea lui Andrew Martin - după cum ştiţi, majoritatea acestor părţi au fost deja înlocuite, poate chiar de mai multe ori, în cei o sută de ani trecuţi de la fabricarea lui. Acele părţi subsidiare reprezintă proprietatea creierului. La solicitarea acestuia, ele pot fi oricând înlocuite, totuşi continuitatea existenţei creierului rămâne neîntreruptă. Cu alte cuvinte, Andrew doreşte să-i transferaţi creierul într-un nou corp de robot.

– Am priceput, încuviinţă Smythe-Robertson. Altfel zis, o modernizare totală. Chipul lui rămăsese totuşi întrebător: Dar despre ce fel de corp este vorba? Deţii deja cel mai modern corp mecanic aflat în fabricaţie.

– Aţi fabricat şi androizi, nu-i aşa? spuse Andrew. Roboţi care au aspectul exterior similar cu al oamenilor, mergând până la amănunte legate de textura pielii? Asta doresc, domnule Smythe-Robertson. Un trup de android.

Avocatul însuşi părea uluit.

– Dumnezeule, murmură el. Niciodată nu mi-a trecut prin cap că asta urmăreai…

– Este o solicitare absolut imposibilă, deveni rigid Smythe-Robertson. Nu i se poate da curs.

– De ce spuneţi asta? întrebă Andrew. Sunt gata să plătesc un preţ rezonabil, aşa cum am făcut pentru toate actualizările de până acum.

– Nu fabricăm androizi, replică sec preşedintele.

– Dar aţi fabricat. Ştiu cu precizie.

– În trecut, da. Producţia a fost sistată.

– Au apărut probleme tehnice? se interesă Paul.

– Dimpotrivă, din punct de vedere tehnic linia experimentală de androizi a reprezentat un succes. Semănau extrem de bine cu oamenii, având în acelaşi timp versatilitatea şi puterea roboţilor. Foloseam piele sintetică din fibre de carbon şi tendoane de siliciu. Deşi nu aveau nici o componentă metalică - bineînţeles, creierul era tot aliaj de platină-iridiu - erau aproape la fel de rezistenţi ca roboţii convenţionali. Raportaţi la greutate, erau chiar mai rezistenţi.

– Şi totuşi nu i-aţi lansat pe piaţă? continuă cu întrebările avocatul.

– Nu. Am realizat cam o duzină de modele experimentale, am făcut o serie de prospectări ale pieţii şi am decis să oprim fabricarea de serie.

– De ce?

– În primul rând, androizii ar fi fost mult mai scumpi decât roboţii metalici - atât de scumpi, încât ar fi trebuit să-i încadrăm în categoria produselor de lux, cu o piaţă potenţială limitată, care ar fi însemnat o durată prea lungă de amortizare a investiţiei noastre. Acesta, însă, constituia un aspect minor al problemei. Necazul cel mare l-a reprezentat reacţia negativă din partea cumpărătorilor. Androizii semănau prea mult cu oamenii. Ei au redeşteptat toate temerile străvechi că oamenii vor fi consideraţi depăşiţi, care ne-au dat atâtea bătăi de cap două sute de ani în urmă. Pur şi simplu n-avea nici un rost să redeschidem toate psihozele acelea doar pentru a lansa un produs ce părea sortit din capul locului să nu aducă profituri.

– Totuşi, compania a păstrat proiectele androizilor, nu? întrebă Andrew.

Smythe-Robertson strânse din umeri.

– Da, cred că am mai putea construi androizi, dacă ar avea vreun rost.

– Aţi decis însă, să nu-i