— Fantastic, zise Mitch. Hermes e în regulă și toată lumea e cu moralul ridicat grație a ceea ce se-ntâmplă la JPL. Azi am avut în sfârșit o zi excelentă!

— Da, a fost, încuviință Teddy. Încă un pas mai aproape de a-l aduce înapoi pe Watney viu.

— Mda, că veni vorba, probabil că știi de ce sunt aici.

— Pot să-mi închipui, zise Teddy. Vrei să-i spui echipajului că Watney trăiește.

— Da.

— Și discuți asta cu mine cât e Venkat în Pasadena, ca să nu poată argumenta contrariul.

— N-ar trebui să obțin aprobarea ta, a lui Venkat sau a oricui altcuiva. Sunt directorul de zbor. Ar fi trebuit să fie decizia mea de la început, dar voi doi ați intervenit și m-ați ignorat. Trecând peste toate astea, am fost de acord să le spunem în momentul în care apare o speranță. Iar acum există o speranță. Avem comunicații, avem un plan de salvare în lucru, iar ferma lui ne dă suficient timp ca să-i trimitem provizii.

— Bine, spune-le, zise Teddy.

Mitch făcu o pauză.

— Așa, pur și simplu?

— Știam c-o să vii aici mai devreme sau mai târziu, așa că m-am gândit deja la asta și m-am hotărât. Dă-i înainte și spune-le.

Mitch se ridică.

— În regulă. Mersi! spuse el pe când ieșea din birou.

Teddy se roti cu scaunul și privi pe geam, către cerul nopții. Medită la punctul roșu abia vizibil dintre stele.

— Țin-te bine, Watney, spuse el. Venim.

Watney dormea liniștit în cușeta lui. Avea un vis plăcut, care îl făcea să tresară și să zâmbească. În ziua anterioară, făcuse trei EVA-uri istovitoare pentru întreținerea habitatului, așa că dormise mai adânc și mai bine decât în ultimul timp.

— Bună dimineața, echipaj! strigă Lewis. E o nouă zi! Ziua solară 6! Sus și pe cai!

Vocea lui Watney se auzi și ea în corul de mormăieli.

— Haide, nu faceți pe nebunii, zise Lewis. Ați dormit cu patruzeci de minute mai mult decât ați fi făcut-o pe Pământ.

Martinez ieși primul din cușetă. Aviator militar, se încadra cu ușurință în programul ca pentru marinari al lui Lewis.

— Bună dimineața, comandante! zise el vioi.

Johanssen se ridicase, dar nu făcu nicio altă mișcare spre lumea dură din afara așternutului. De profesie inginer de software, diminețile nu erau niciodată punctul ei forte.

Vogel se prăvăli agale din cușeta lui, verificându-și ceasul. Își trase fără nicio vorbă combinezonul și netezi pe cât putu cutele. Oftă înăbușit la gândul unei noi zile fără duș.

Watney se întoarse pe partea cealaltă, trăgându-și o pernă peste cap.

— Oameni zgomotoși, valea! mormăi el.

— Beck! strigă Martinez, scuturându-l pe doctorul misiunii. Trezește-te și strălucește, amice!

— Mda, bine, zise Beck neclar.

Johanssen căzu din cușeta ei, apoi rămase pe podea.

Trăgând perna din mâinile lui Watney, Lewis spuse:

— Dă-i drumul, Watney! Unchiul Sam a plătit o sută de mii de dolari pentru fiecare secundă în care o să fim aici.

— Femeia rea luat perna, mormăi Watney, nedorind să deschidă ochii.

— Pe Pământ am făcut indivizi de 90 de kile să cadă din cușete. Vrei să vezi ce pot face în gravitație de 0,4?

— Nu, nu chiar, zise Watney ridicându-se.

După ce săltă trupele din așternut, Lewis se așeză la stația de comunicații ca să verifice mesajele de peste noapte de la Houston.

Watney merse cu pași ezitanți până la dulapul cu rații și înhăță la întâmplare un mic dejun.

— Dă-mi și mie niște „ochiuri”! zise Martinez.

— Poți să faci diferența? îl întrebă Watney pasându-i un pachet.

— Nu chiar, răspunse Martinez.

— Beck, ce vrei?

— Nu-mi pasă, zise Beck. Dă-mi orice.

Watney îi aruncă un pachet.

— Vogel, cârnații tăi obișnuiți?

— Ja{21}, te rog, răspunse Vogel.

— Știi că ești plictisitor, da?

— Nu mă deranjează asta, răspunse Vogel luând micul dejun oferit.

— Hei, rază de soare! o strigă Watney pe Johanssen. Mănânci micul dejun azi?

— Mmm, mormăi Johanssen.

— Sunt destul de sigur că asta înseamnă nu, presupuse Watney.

Echipajul mâncă în tăcere. Johanssen se târî în cele din urmă până la dulapul cu rații și luă un pachet cu cafea. Adăugă stângaci apă fierbinte și apoi sorbi până ce simți cum, încet-încet, capul i se limpezește.

— Actualizări ale misiunii de la Houston, spuse Lewis. Sateliții arată că vine o furtună, dar putem face operațiuni pe suprafață înainte să ajungă aici. Vogel, Martinez, o să fiți cu mine afară. Johanssen, rămâi să urmărești rapoartele meteo. Watney, experimentele tale cu solul urcă azi pe primul loc. Beck, treci mostrele din EVA de ieri prin spectrometru.

— Chiar trebuie să ieșiți când vine furtuna? întrebă Beck.

— Houstonul a autorizat asta, spuse Lewis.

— Pare inutil de riscant.

— Venitul pe Marte a fost inutil de riscant, zise Lewis. Ce vrei să spui cu asta?

Beck ridică din umeri:

— Doar să fiți atenți.

•

Trei siluete priveau spre est. Costumele voluminoase pentru EVA le făceau aproape identice. Numai steagul Uniunii Europene de pe umărul lui Vogel îl deosebea de Lewis și de Martinez, care purtau drapelul Statelor Unite.

Întunericul dinspre est se unduia și tremura printre razele soarelui la răsărit.

— Furtuna e mai aproape decât a raportat Houstonul, spuse Vogel în engleza lui cu accent.

— Avem timp, zise Lewis. Concentrați-vă pe ce aveți de făcut. EVA asta e numai pentru analize chimice. Vogel, tu ești chimistul, tu spui ce săpăm.

— Ja, spuse acesta. Vă rog, săpați la treizeci de centimetri și scoateți mostre de sol. Cel puțin o sută de grame fiecare. Adâncimea de treizeci de centimetri e foarte importantă.

— Se face, zise Lewis. Nu vă îndepărtați mai mult de o sută de metri de habitat.

— Mm, zise Vogel.

— Da, să trăiți, spuse Martinez.

Se despărțiră. Mult îmbunătățite din zilele misiunilor Apollo, costumele pentru EVA din misiunile Ares permiteau o libertate mult mai mare de mișcare. Săpatul, aplecatul și pusul mostrelor în pungi erau sarcini obișnuite.

După o vreme, Lewis întrebă:

— Câte mostre îți trebuie?

— Fiecare câte șapte, poate?

— În regulă, zise Lewis. Eu am deja patru.

— Cinci aici, spuse Martinez. Sigur, nu putem să ne-așteptăm ca marina militară