Ţie ce ţi-a plăcut la el?

  Mă străduiesc să pun cumva în cuvinte vagile mele impresii despre roman. Pentru asta am nevoie de ajutorul tânărului numit Corbul. Apare ca din senin, îşi întinde aripile şi îmi caută câteva cuvinte.

  — Eroul provine dintr-o familie înstărită, dar este dezamăgit în dragoste, nu-i mai convine nimic şi fuge de acasă.

  Umblă o vreme încolo şi încoace, până apare un bărbat cam dubios care îi propune să lucreze ca miner şi se duce cu el.

  Aşa ajunge să lucreze în mina Ashio, adânc sub pământ, unde trece prin nişte lucruri de neimaginat. E vorba de un băiat neştiutor care ajunge să se învârtă printre scursurile societăţii.

  Beau lapte şi-mi caut cuvintele pentru a continua. Mai durează puţin până se întoarce tânărul numit Corbul, dar Oshima aşteaptă răbdător.

  — Trece prin încercări de viaţă şi de moarte. Iese de acolo şi se întoarce la viaţa de pe pământ. Dar în carte nu se pomeneşte mai nimic despre erou, cum că ar fi învăţat ceva din experienţa asta, că şi-ar fi schimbat acolo modul de trai, că ar fi reflectat profund asupra vieţii sau că şi-ar fi ridicat semne de întrebare despre mersul societăţii. Nici nu vezi vreun semn că s-a maturizat. Când am terminat-o, am avut o senzaţie ciudată. M-am întrebat ce vrea să spună romanul ăsta. Dar, cum să zic, îţi rămâne în minte acest lucru, că nu ştii exact ce vrea să spună. Nu prea ştiu cum să explic…

  — Vrei să spui că Minerul este structurat altfel decât un aşa-numit Bildungsroman modern ca Sanshiro, de pildă.

  Încuviinţez.

  — Da, nu înţeleg eu prea bine, dar cred că despre asta este vorba. Sanshiro se maturizează în poveste. Se loveşte ke obstacole, cugetă profund şi încearcă să le depăşească,

  /nu? Eroul din Minerul este cu totul diferit. El se uită nepă-

  /sător la ce-i iese în cale şi acceptă totul fără să stea în

  /cumpănă. Sigur, mai sunt şi câteva gânduri răzleţe, dar nimic serios. În schimb, se cramponează mereu de povestea lui de dragoste şi cel puţin din câte se pare, iese din mină neschimbat. Adică e de parcă nu ar fi fost decizia lui, nu ar fi fost alegerea lui. Este, cum să zic eu, foarte pasiv. Părerea mea e că, în realitate, oamenii nu sunt în stare să ia singuri decizii prea uşor.

  — Să înţeleg că te identifici într-o oarecare măsură cu eroul din Minerul?

  Clatin din cap.

  — Nu, nici vorbă. Nici nu mi-a trecut prin cap.

  — Dar în viaţă, oamenii trebuie să se agate de ceva. Şi tu faci asta, fără să-ţi dai seama. După cum spune Goethe, totul pe lume e metaforă.

  Stau puţin să mă gândesc.

  Oshima soarbe o gură de cafea şi spune:

  — În orice caz, punctul tău de vedere despre Minerul lui Soseki a fost foarte interesant. E cu atât mai convingător, cu cât vine de la un tânăr care chiar a fugit de acasă. Mi-ai făcut chef să-l recitesc.

  Termin de mâncat sendvişul de la Oshima. Pliez cutia goală de lapte şi o arunc la coş.

  — Ştiţi, am o problemă şi n-am cu cine altcineva să mă sfătuiesc în afară de dumneavoastră, mă trezesc eu zicând.

  Oshima îşi desface braţele, invitându-mă să vorbesc.

  E o poveste lungă, dar, pe scurt, nu am unde să dorm a noapte. Am un sac de dormit, aşa că nu am nevoie de pat au de/ufon1. Mă mulţumesc cu un acoperiş deasupra capului.

  Ştiţi vreun astfel de loc în zonă?

  <notă>

  1 Aşternut japonez, care se întinde direct pe tatami.

  — Să înţeleg că hotelurile sau motelurile nu sunt o opţiune?

  — E vorba şi de partea financiară, spun eu clătinând din cap, dar aş vrea şi, pe cât posibil, să mă feresc de privirile altora.

  — Mai ales de ale poliţiştilor de la divizia juvenilă, nu?

  — Da.

  Oshima cade un timp pe gânduri.

  — Atunci ai putea să stai aici.

  — Aici, în bibliotecă?

  — Da. Are şi acoperiş, şi o cameră liberă. Nu o foloseşte nimeni noaptea.

  — Chiar se poate?

  — Sigur, trebuie aranjat mai întâi, dar se poate. Adică nu e imposibil. Sunt convins că pot să găsesc o rezolvare.

  — În ce fel?

  — Tu citeşti cărţi bune şi eşti capabil să gândeşti cu capul tău. Pari în formă şi independent. Duci o viaţă regulată şi eşti în stare chiar să-ţi micşorezi stomacul intenţionat. Am să discut cu doamna Saeki să-mi fii asistent şi să dormi în camera liberă.

  — Să vă fiu asistent?

  — Nu ar fi nevoie să faci mare lucru, doar să ajuţi la deschis şi la închis biblioteca. De curăţenie se ocupă o firmă specializată, iar de introdus date în computer se ocupă tot un specialist. Cam asta e tot. În rest, poţi să citeşti cât vrei.

  Nu sună rău, nu?

  — Sigur că nu e rău deloc…, zic eu.

  Habar n-am ce-ar trebui să spun. Dar nu prea cred că doamna Saeki o să fie de acord. La urma urmei, sunt un băiat de cincisprezece ani, fugit de acasă, despre care nu se ştie nimic.

  — Doamna Saeki este, cum să spun eu…, începe Oshima, ezită şi îşi caută cuvintele. Este o persoană neobişnuită.

  — Neobişnuită?

  — Adică nu judecă lucrurile după criteriile obişnuite, încuviinţez, dar nu am nici cea mai vagă idee ce însemnă concret că „nu judecă lucrurile după criteriile obişnuite”.

  — Vreţi să spuneţi că este mai ciudată?

  — Nu, nu, spune Oshima clătinând din cap. Eu sunt mai degrabă cel ciudat. Ea pur şi simplu nu este încorsetată în convenţiiEu tot nu pricep care este diferenţa între neobişnuit şi ciudat,