— Totuşi, spune Oshiiha după câteva clipe, nu poţi să rămâi aici din noaptea asia. Deocamdată o să te duc în altă parte. O să stai acolo doua, trei zile până stabilim ce şi cum.

  E cam departe de aici/E vreo problemă?

  Îi spun că nu e nici o problemă.

  — Biblioteca se^mchide la cinci, spune el. Strâng şi pe la cinci şi jumătatecred că putem să plecăm. Te duc cu maşina.

  Locul dfi-eare vorbesc are şi acoperiş, şi nici nu e nimeni acolo acum.

  — Mulţumesc.

  — Îmi mulţumeşti după ce ajungem. Sunt convins că nu e deloc cum te aştepţi.

  Mă întorc în sala de lectură şi reiau Macii. Eu nu citesc repede. Sunt genul care ia fiecare rând în parte. Mă bucur de ce citesc. Dacă nu mi-e pe plac, îl las. Cu puţin înainte de cinci termin romanul, îl pun înapoi pe raft, mă aşez apoi pe canapea, închid ochii şi îmi las gândurile să zboare la noaptea trecută. Mă gândesc la Sakura, la camera ei şi la ce a făcut ea pentru mine. Multe lucruri se schimbă şi merg mai departe.

  La cinci şi jumătate sunt în holul bibliotecii Komura, aŞteptându-l pe Oshima să apară. Mă conduce la parcarea din spate şi mă invită să urc într-o maşină sport verde, pe locul din faţă, de lângă şofer. E o Mazda MX-5. Are capota ndicată. Portbagajul splendidei decapotabile cu două locuri este prea mic pentru rucsacul meu, aşa că îl fixăm cu o coardă pe suportul din spate.

  — O să fie o plimbare lungă, aşa că îţi propun să ne oprim undeva pe drum să mâncăm, îmi spune Oshima, bagă cheia în contact şi porneşte motorul.

  — Unde mergem?

  — În Kochi. Ai fost vreodată?

  Dau din cap că nu.

  — Cât este de departe?

  — Facem cam două ore şi jumătate. Traversăm munţii şi o luăm spre sud.

  — Nu vă deranjează să bateţi atâta drum?

  — Nu. Drumul e drept şi încă nu s-a întunecat. Am rezervorul plin.

  La asfinţit traversăm un orăşel şi intrăm pe o autostradă care merge spre vest. Oshima trece cu pricepere de pe o bandă pe alta, strecurându-se printre maşini. Schimbă vitezele atent, cu palma stângă. Accelerează şi frânează lin. Se aude încet cum motorul îşi schimbă turaţia. Când schimbă viteza şi apasă pedala de acceleraţie până în podea, maşina atinge într-o clipită o sută patruzeci de kilometri la oră.

  — Este reglată special. Are o acceleraţie bună. Aici diferă de alte modele Roadster. Te pricepi la maşini?

  Clatin din cap. Nu ştiu nimic despre maşini.

  — Vă place să conduceţi?

  — Doctorii mi-au interzis sporturile periculoase, aşa că am ales condusul în schimb. Compensez.

  — Aveţi vreo problemă de sănătate?

  — Are un nume medical destul de lung, dar pe scurt, se numeşte hemofilie, spune el degajat. Ştii ce e hemofilia?

  — In mare. Am învăţat la biologie. Dacă ai o sângerare, nu se mai opreşte. E ceva genetic. Nu se coagulează sângele.

  — Exact. Desigur, există mai multe tipuri de hemofilie, iar al meu este unul mai rar. Nu este foarte sever, dar trebuie oricum să am mare grijă să nu mă rănesc. Dacă încep să sângerez, trebuie să merg la spital. În plus, după cum bine ştii şi tu, de multe ori sângele de prin spitale e cu probleme. Să mă infectez cu SIDA şi să mor nu se număra printre opţiunile mele. Aşa că mi-am făcut nişte legături în oraş pentru sânge. Din motivul ăsta nici nu plec în excursii.

  Cu excepţia vizitei regulate la spitalul din Hiroshima, nu părăsesc deloc oraşul. În fine, nu mi-e greu, pentru că eu oricum nu m-am dat niciodată în vânt după sport sau excursii, dar cu mâncarea am probleme. E trist să nu poţi să găteşti nimic la care să foloseşti cuţitul.

  — Dar condusul nu este şi el periculos?

  — Este un alt soi de pericol. Atunci când conduc, prefer să merg tare. Dacă merg cu viteză şi am un accident de circulaţie, nu m-aş alege doar cu un deget tăiat. Când pierzi mult sânge, nu mai contează dacă eşti hemofţlic sau sănătos.

  Ai aceleaşi şanse de supravieţuire. Poţi să mori liniştit, fără să-ţi mai baţi capul cu coagularea sau arte chestii complicate. /

  — Aha. /

  — Nu e cazul să te îngrijorezi, spune el râzând. Accidentele nu se produc aşa, cu una, cjraouă. Eu sunt foarte atent, nu sunt genul care să forţeze lucrurile. Maşina o păstrez în condiţie perfectăr-Oricum, dacă e să mor, vreau să mor singur, liniştit.

  — Să muriţi implicând şi pe altcineva la mijloc nu se numără printre opţiunile dumneavoastră?

  — Exact.

  Ne oprim să luăm cina la un restaurant dintr-o zonă de servicii. Eu mănânc pui cu salată, iar el, curry cu fructe de mare şi salată, suficient cât să ne potolim foamea. Oshima plăteşte, apoi ne suim din nou în maşină. Este deja beznă.

  Apasă pedala de acceleraţie, iar acul de la turometru zvâcneşte cu putere.

  — Te deranjează dacă pun nişte muzică?

  Ii spun că nu.

  Porneşte CD playerul şi din boxe se revarsă o muzică clasică de pian. Ascult atent un timp, cât să-mi fac o idee.

  Nu este nici Beethoven, nici Schumann. Ca perioadă, l-aş plasa între cei doi.

  — Schubert? Întreb eu.

  — Da, răspunde el, apoi îmi aruncă o privire, cu mâinile Pe volan în poziţia orei zece şi zece minute. Îţi place Schubert?

  H spun că nu în mod special.

  Eu când conduc ascult mai mereu sonatele lui pentru Pian, cu volumul dat tare. Ştii de ce?

  — Nu.

  — Pentru că a interpreta perfect sonatele pentru pian de