era mai greu. Dar era băutură destulă şi bună, care împlinea lipsurile. Mai aleseră un vin din jos, de la Odobeşti în care domnu Toma îşi punea toată credinţa.

  Când s-au aşezat la masă, soarele era în asfinţit. Răposatul îşi găsise în sfârşit hodina. Cei vii începură să mănânce găluşte de post şi curechi prăjit cu oloi de cânepă. Preoţii şi cu domnul subprefect stăteau la locul de cinste, în fundul odăii. Gospodarii de la Doi Meri mai cătră margine. Vitoria se aşeză în apropierea lor.

  După ce cinstiră câteva pahare, începură a vorbi despre treburile de pe lumea asta.

  — Dumneata, domnule Calistrat, zise munteancă, mi se pare că nu prea mănânci.

  — Ba mănânc, slavă Domnului şi bogdaproste.

  — Atunci nu bei. Se cuvine să bei pentru un prietin.

  — Ba mai ales am băut. Mă gândesc că suntem departe şi avem a porni la drum asupra nopţii.

  — Ce are a face asta? Parcă dumnitale ţi-i frică noaptea? Văd că ai baltag.

  — Am.

  — Frumos baltag. Ia mai bea un pahar, ca să văd şi eu. Şi pe urmă vei mai bea şi altele, după pofta inimii dumnitale. Arată-mi şi mie acel baltag. Poftesc să-l văd. Are şi Gheorghiţă, flăcăul meu, unul, alcătuit întocmai la fel.

  Bogza rânji nu cu voie bună şi trecu femeii baltagul, prin latura mesei. Femeia îşi chemă flăcăul. Era la spatele ei.

  — Gheorghiţă, ia vezi şi tu. Pare-mi-se că tot aşa-i ş-al tău. Numai că al tău abia a ieşit din foc şi de sub ciocan. Acestalalt e mai vechi şi ştie mai multe.

  Râzând, nevasta trecu feciorului baltagul. Calistrat întinse mâna spre armă; apoi şi-o retrase. Flăcăul îi cerceta cu luare-aminte ascuţişul curb şi părţile late.

  — Lasă-l să se uite şi să vadă, domnu Calistrat, zise munteancă. Dumneata poftim şi mai cinsteşte un pahar de vin de la Odobeşti. Dumneata cunoşti şi ştii tare bine că asemenea vin mai ales îi plăcea şi lui Nechifor Lipan. Eu cred aşa, vorbi ea deodată cu alt glas, întorcându-se către meseni. Eu cred aşa, domnu Calistrat: că soţul meu umbla singur la deal pe drumul Stânişoarei şi se gândea la oile lui. Poate se gândea şi la mine. Eu n-am fost faţă, dar ştiu. Mi-a spus Lipan, cât am stat cu dânsul, atâtea nopţi, în râpă.

  — Ce ţi-a spus? râse Bogza.

  — Mi-a spus cum a fost, răspunse munteancă privindu-l aţintit şi zâmbind.

  — Asta n-oi mai crede-o.

  — Ba s-o crezi. Îţi aduci aminte, domnu Calistrat, că Lipan avea cu el ş-un câne?

  — Mi-aduc aminte, îi zicea Lupu. Era harnic câne şi viteaz.

  — Ei, vezi, domnu Calistrat? Eu ştiu şi asta, că acel câne s-a pus pentru stăpânul lui, când i-a văzut în primejdie viaţa.

  — Se poate să se fi pus.

  — Crezi că a pierit şi cânele?

  — Nu cred. Mai degrabă s-a prăpădit.

  — Aşa zic şi eu. Dar dacă s-a prăpădit, se poate găsi.

  — Asta-i mai greu.

  — Greu pân-într-atâta nu-i, domnu Calistrat, când este voinţa lui Dumnezeu. Te rog să mai bei ş-acest pahar. Să-ţi spun cum s-a întâmplat?

  Masa tăcuse. Interesat, domnu subprefect Balmez îşi puse coatele pe ştergar şi-şi întoarse urechea stângă, cu care auzea mai subţire, privind în acelaşi timp şi cu coada ochiului. Simţindu-se observat, Bogza se nelinişti.

  — Dumneata ştii şi eu nu ştiu, zise el cu îndrăzneală. Dacă ştii, spune.

  — Să-ţi spun, domnu Calistrat. Omul meu se gândea, vasăzică, la ale lui şi la mine şi umbla la deal în pasul calului, suind spre Crucea Talienilor.

  Femeia se opri.

  — Ei? o îndemnă, zâmbind, domnu subprefect. Spune. De ce te-ai oprit?

  — Unii ar putea zice că venea la vale. Dar eu ştiu mai bine că se ducea la deal. Dar nu era singur. Avea cu el cânele. Şi se mai aflau în preajma lui doi oameni. Unul dăduse călcâie calului şi grăbise spre pisc, ca să bage de samă dacă nu s-arată cineva. Al doilea venea în urma lui Lipan, pe jos, şi-şi ducea calul de căpăstru. Să ştiţi că nu era noapte. Era vremea în asfinţit. Unii cred că asemenea fapte se petrec noaptea. Eu am ştiinţă că fapta asta s-a petrecut ziua, la asfinţitul soarelui. Când cel din deal a făcut un semn, adică să n-aibă nici o grijă, că locu-i singuratic, cel care umbla pe jos a lepădat frâul. Şi-a tras de la subsuoara stângă baltagul şi, păşind ferit cu opincile pe cărare, a venit în dosul lui Nechifor Lipan. O singură pălitură i-a dat, dar din toată inima, ca atunci când vrei să despici un trunchi. Lipan a repezit în sus mânile, nici n-a avut când să ţipe; a căzut cu nasu-n coama calului. Întorcând baltagul, omul s-a opintit cu el în deşertul calului, împingându-l în râpă. Chiar în clipa aceea cânele s-a zvârlit asupra lui. El l-a pălit cu piciorul dedesubtul botului. Calul tresărise de spaimă. Când a fost împins, s-a dus de-a rostogolul. Cânele s-a prăvălit şi el. S-a oprit întâi hămăind întărâtat; omul a încercat să-i deie şi lui o pălitură de baltag, dar dulăul s-a ferit în râpă şi s-a dus târâş după stăpân. Asta-i. Cel din urmă a încălicat, s-a grăbit după cel din vârful muntelui, şi s-au dus. Nu i-a văzut şi nu i-a ştiut nimeni până acuma.

  Munteanca tăcu şi se uită, cu buzele strânse, către cucoana Măria. Nevasta lui domnu Vasiliu, ca şi cei care erau de faţă, sta într-un fel de încremenire şi aşteptare. În toată lumea de-acolo erau bănuieli. Vorbele şi iscodirile lucraseră cu hărnicie. Deci toată lumea înţelegea întrucâtva istorisirea muntencei. Numai cât cei mai mulţi nu-şi puteau da samă de ce muierea asta străină umbla cu pilde şi răutăţi. Dacă are vreo bănuială, să spuie; dacă are vreun prepus, să-l deie pe faţă. Asemenea cuget