se aduna, cu mânie, mai ales în Calistrat Bogza. El de la început, de cum a văzut-o întâi şi întâi, a priceput că nevasta oierului vine asupra lui. Pe urmă a stat cu răbdare, îndoindu-se că s-ar putea cumva descoperi asemenea faptă care n-a lăsat după ea nici o urmă. Femeia are să se zbată fără folos şi după aceea are să se ducă în treaba ei.

  Dar ea nu se ducea. Umbla cu vorbe şi cu intrigi proaste. Punea la cale pe nevasta lui Cuţui. Strecura vorbe de vrăjmăşie Ilenei. Stârnea pe oameni cu feluri de feluri de închipuiri. O lăsa. Ce-i putea face? Îi era şi milă de dânsa într-o privinţă, căci era o văduvă care-şi căuta bărbatul.

  De mare mirare este cum l-a putut descoperi într-o râpă aşa de prăpăstioasă şi de singuratică. Mai de mirare sunt alte vorbe pe care le scorneşte din nou. Şi acuma, povestea întâmplării.

  Prost şi tâmp ar fi să-şi închipuie că ea a fost de faţă. Mai prost şi mai tâmp să creadă că mortul a putut vorbi. Asta n-o mai crede nimeni în ziua de azi. Şi totuşi, muierea aceasta care-l urmăreşte, a arătat întocmai lucrurile, punct cu punct, pas cu pas. Să fie adevărat, cum spune Ileana, şi cum arăta Gafiţa când nu era încă aşa de otrăvită de duşmănie, să fie adevărat că se pot face vrăjişi sunt oglinzi în care poţi privi lucruri trecute şi viitoare? Un bărbat nu poate crede asta; deşi, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.

  La urma urmei, să arate de unde ştie şi să deie pe faţă lucrurile cum sunt. Ştie, poate, ceva de la nevasta lui Ilie Cuţui. Nepotrivit lucru este să ai de a face cu asemenea prietini şi tovarăşi ticăloşi. Dar nici Ilie Cuţui n-a putut vedea în totul lucrurile cum s-au petrecut, în toate amănunţimile lor. Mai ciudat este că nici el nu ştia bine cum a fost. Abia acuma vede că au fost aşa întocmai.

  Pe când i se învălmăşeau aceste cugetări, Bogza, simţindu-se privit, bău pe nerăsuflate un pahar de vin, şi încă unul. După aceea, fără să ştie cum, luă deodată o hotărâre năprasnică. Muierea-i muiere şi bărbatu-i bărbat. El era un bărbat, de care încă nu-şi bătuse joc nimeni în viaţa lui.

  — Dă baltagul, vorbi el, încă stăpânit, întinzând mâna îndărăt către Gheorghiţă.

  — Mai stai puţintel, îl opri femeia, ca să încheiem praznicul după cuviinţă. Ce te uiţi, Gheorghiţă, aşa la baltag? întrebă ea după aceea râzând; este scris pe el ceva?

  — Ascultă, femeie, mormăi cu mânie Bogza de ce tot mă fierbi şi mă înţepi atât? Ai ceva de spus, spune!

  — Nu te supăra, domnu Calistrat, eu întreb pe băiet dacă nu citeşte ceva pe baltag.

  — Destul! răcni gospodarul bătând cu pumnul în masă şi înălţându-se de la locul lui. Tacâmurile se învălmăşiră, mesenii se ridicară speriaţi. Ceea ce se făcea nu era bine, căci era la un praznic Bogza avea întrucâtva dreptate.

  — Destul! răcnea omul, destul!

  Glasul îi răguşi dintr-o dată.

  — Destul! Pentru o faptă, este numai o plată. Chiar dacă aş fi eu, mi-oi primi osânda de la cine se cuvine. Dar nu sunt eu. Ce ai cu mine?

  — Eu? N-am nimic! se apără munteanca, uimită mai presus de orice de o întrebare ca aceea.

  — Cum n-ai? mugi Calistrat, împrăştiind cu dosul mâinilor talgerele şi paharele. Dar cu cine vorbeşti tu aşa, muiere? Dar ce? Ai trăit cu mine, ca să ai asupra mea vreun drept?

  — Gheorghiţă, vorbi cu mirare femeia, mi se pare că pe baltag e scris sânge şi acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău.

  Calistrat se smulse din locul lui, repezindu-se spre flăcău, ca să-şi ieie arma. Cuţui i se puse în faţă, poprindu-l cu braţele încordate, ca pe un mal. Dar în gospodarul cel mare izbucnise crâncenă mânie. Păli cu pumnul pe Cuţui în frunte şi-l lepădă la pământ Bătu cu coatele pe cei de aproape şi-i dărâmă şi pe ei. Se zvârli cu coatele pe uşa deschisă, mugind. Vitoria fâlfâi cu braţele ca din aripi după el. Într-o clipă fu şi ea în prag, ţipând:

  — Gheorghiţă! dă drumul cânelui!

  Flăcăul avea de mai nainte hotărât cum să facă. Se încurcă însă în lanţug, în cotlonul şurii. Prin lucirea amurgului, Bogza îl văzu şi se prăvăli pe-o coastă asupra lui. Atunci cânele dădu un urlet fioros. Izbindu-se înainte, chelălăi zugrumat. Izbindu-se a doua oară, rupse lanţugul. Bogza îl ocoli, cercând să apuce, dintr-un salt, braţul feciorului cu baltagul.

  Împuns de alt ţipăt al femeii, feciorul mortului simţi în el crescând o putere mai mare şi mai dreaptă decât a ucigaşului. Primi pe Bogza în umăr. Îl dădu îndărăt. Apoi îl lovi scurt cu muchea baltagului, în frunte. Calistrat Bogza şovăi. Cânele se năpusti la beregată, mestecând mormăiri sălbatice cu sânge.

  Oamenii fură îndată asupra lor. Subprefectul porunci cuiva, răcnind, să cheme pe loc jandarmii de la masa cea mică din căsuţa din fundul ogrăzii. Veniră şi jandarmii în fugă. Ilie Cuţui se supuse numaidecât. Cele două femei boceau, blestemând răutatea acelei muieri străine. Oamenii despărţiră pe câne, bătându-l cu despicături de lemn, vărsând asupra lui apă, învelindu-l într-un ţol şi trăgându-l. Aduseră pe Bogza pe braţe şi-l întinseră pe prispă.

  Se făcuse întuneric. Cineva aşeză pe prichiciul ferestrei, înlăuntrul geamului, o lumină. Nevasta lui domnu Iorgu Vasiliu ceru numaidecât apă. Îi aduse Vitoria cofa din casa cea mică. Amândouă stropiră pe rănit.

  Bogza gâfâia şi pufnea. Încet, încet se linişti şi-şi întoarse privirile obosite într-o parte, înspre oamenii adunaţi.

  Munteanca întrebă cu voce dură:

  — Mai vrei ceva, omule?

  Omul făcu semn cu pleoapele. Mai voia ceva.

  — Ce vrei?

  — Vreau să mă mărturisesc.

  Se făcu tăcere. Preotul cel bătrân şi burduhos îşi făcu loc, gâfâind. Bărbaţii se descoperiră. Jandarmii vorbeau tare în preajma şurii,