— Există o cale mai sigură, pentru a mă distruge, decât aceea de a mă face să suspectez femeia iubită?

  — E o interpretare la care m-am gândit şi eu. Totuşi…

  Ducele deschise ochii şi-l privi lung pe Hawat. N-are decât s-o bănuiască. Suspiciunea e meseria lui, nu a mea. Dacă mă voi preface că-i dau crezare, poate că alt personaj va comite o imprudenţă.

  — Ce propui? Întrebă cu glas şoptit.

  — Deocamdată, supraveghere permanentă, Domnia-Ta. O vom urmări pas cu pas. Voi avea grijă să se procedeze cu toată discreţia. Idaho ar fi omul ideal pentru o treabă ca asta. Poate că, peste o săptămână sau două, vom putea să-l rechemăm. Avem un tânăr pe care îl formăm de mai mult timp în trupele lui Idaho şi care ar putea să preia misiunea lui. Tânărul are vocaţie pentru diplomaţie.

  — Să nu periclitaţi capul de pod pe care l-am obţinut la fremeni.

  — Se-nţelege, Sire.

  — Şi Paul?

  — Poate c-ar fi bine să-l prevenim pe doctorul Yueh.

  Leto îşi întoarse spatele.

  — Fă cum crezi.

  — Voi fi cât se poate de discret, Domnia-Ta.

  Cel puţin pe asta pot să contez, gândi Leto. Apoi spuse:

  — Ies puţin să iau aer. Dacă ai nevoie de mine, mă găseşti pe-aici. Gărzile or să…

  — Domnia-Ta, înainte de a pleca aş vrea să citeşti o microbobină. E o primă analiză aproximativă a religiei fremenilor – raportul pe care mi l-ai cerut.

  Ducele se opri, fără să se întoarcă.

  — E ceva care nu suferă amânare?

  — Nu, Domnia-Ta. Dar ai întrebat ce se striga pe străzile Arrakeenului. Strigătul era „Mahdi!” şi era adresat domnului celui tânăr. Când oamenii au…

  — Lui Paul?

  — Da, Domnia-Ta. Una dintre legendele arrakiene, o profeţie, spune că va veni la ei un conducător, vlăstarul unei Bene Gesserit, care le va arăta calea către adevărata libertate. Unul dintre obişnuitele mituri despre mesia.

  — Şi ei cred că Paul este acest… acest…

  — Speră doar, Domnia-Ta.

  Hawat îi întinse capsula care conţinea microbobină. Ducele o luă şi-i dădu drumul în buzunar.

  — Am să mă uit peste ea mai târziu.

  — Bine, Domnia-Ta.

  — Deocamdată vreau să… să mă gândesc.

  — Da, Domnia-Ta.

  Ducele inspiră adânc, parcă suspinând şi ieşi din cameră. O luă la dreapta, către capătul coridorului. Mergea cu mâinile la spate, ignorând tot ce se afla în jur. Culoare, scări, terase, holuri… Oameni care îl salutau şi se dădeau la o parte din faţa lui…

  Într-un târziu, reveni în sala de consiliu, pe care o găsi cufundată în întuneric. Paul dormea pe o masă, acoperit cu pelerina unei santinele şi cu o raniţă sub cap. Încet, Ducele traversă încăperea şi ieşi pe terasa care domina terenul de debarcare. În lumina difuză a lămpilor de pe pistă, o santinelă aflată la colţul terasei îl recunoscu şi luă poziţie de drepţi.

  — Pe loc repaus, murmură Leto.

  Îşi încleştă mâinile de metalul rece al balustradei.

  Peste cuprinsul bazinului, domnea liniştea prevestitoare a zorilor. Ducele îşi înălţă privirea. Sus, stelele erau o maramă presărată cu paiete, aşternută peste cerul negru-albastru. Deasupra orizontului sudic, a doua lună strălucea într-o pâclă diafană de praf. I se păru că astrul îl priveşte cu suspiciune, cinic.

  Sub ochii lui, luna coborî în spatele Scutului, poleind Stâncile cu chiciură argintie. În întunericul dintr-o dată mai dens, Leto simţi un fior de frig şi se zgribuli.

  Brusc, îl podidi furia.

  Harkonnenii m-au hărţuit şi m-au hăituit şi m-au încolţit pentru ultima dată. Sunt nişte scârnăvii cu minţi de temnicerii Dar acum mă aflu aici şi aici voi rămâne! Un val de tristeţe luă locul mâniei. Va trebui să domnesc cu ochii şi cu ghearele – ca şoimul printre păsările mai slabe. Fără să-şi dea seama, atinse cu degetele blazonul de pe tunică.

  La est se ivi o geană de lumină cenuşie, apoi o opalescenţă sidefie care făcu stelele să pălească. Zorii însufleţiră linia zimţată a orizontului, încet, ca un dangăt prelung de clopot.

  Frumuseţea copleşitoare a priveliştii îl tulbură.

  Sunt lucruri, gândi, care nu au asemănare.

  Niciodată nu-şi imaginase că pe Arrakis ar putea exista ceva atât de frumos ca acest orizont roşu, învăpăiat, ca purpuriul şi ocrul stâncilor din zare. Dincolo de pistele terenului, unde roua săracă a nopţii dăduse un suflu de viaţă seminţelor grăbite ale Arrakisului, văzu insule mari, de flori roşii şi, printre ele, pete mov… ca nişte urme uriaşe de paşi.

  — E o dimineaţă frumoasă, Sire, spuse santinela.

  — Da.

  Dădu din cap, gândind: Poate că întreaga planetă va fi odată aşa.

  Poate că va deveni o patrie înfloritoare pentru fiul meu. Apoi observă siluetele oamenilor care traversau câmpurile de flori, măturându-le cu unelte ciudate, ca nişte coase. Culegătorii de rouă. Apa! Apa, atât de preţioasă aici, încât nici roua nu trebuia irosită.

  Sau poate că va rămâne, mereu, o lume cumplită?

 Chapter 14

 „Nu există, probabil, revelaţie mai zguduitoare decât clipa în care descoperi că tatăl tău este un om… făcut din carne”.

  Fragment din Pildele lui Muad'Dib de prinţesa Irulan

  — CEEA CE TREBUIE să fac este odios, Paul, spuse Ducele, dar n-am încotro.

  Stătea lângă adulmecătorul de otrăvuri portabil, care fusese adus în sala de consiliu când li se servise micul dejun. Senzorii aparatului atârnau moale deasupra mesei, sugerându-i lui Paul imaginea unei stranii insecte moarte.

  Privirea Ducelui era aţintită dincolo de ferestre, asupra terenului de debarcare, învăluit în pâcla subţire de praf a dimineţii.

  În faţa lui Paul se afla proiectorul cu microbobina despre practicile religioase ale fremenilor. Filmul fusese realizat de unul dintre experţii lui Hawat şi Paul era încă tulburat de