„Mahdi!” „Lisan al-Gaib!”

  De cum închidea ochii, în minte îi răsunau strigătele mulţimii. Aşadar, asta speră, gândi. Îşi amintea şi spusele Cucernicei Maici: Kwisatz Haderach. Amintirile redeşteptau în fiinţa lui senzaţia de ţel cumplit, populând această lume necunoscută cu impresii familiare, pe care nu le putea înţelege.

  — Odios, repetă Ducele.

  — La ce te referi, tată?

  Leto se întoarse şi îşi privi fiul.

  — Harkonnenii îşi închipuie că pot să mă tragă pe sfoară, făcându-mă să-mi pierd încrederea în persoana mamei tale. Nu-şi dau seama că mai degrabă mi-aş pierde încrederea în mine însumi.

  — Nu înţeleg, tată.

  Din nou, Leto se întoarse către fereastră. Soarele alb se apropia de cvadrantul său matinal. În lumina lăptoasă, nori mari de praf se deplasau încet spre canioanele ascunse care brăzdau Scutul de Piatră.

  Vorbind rar, cu voce scăzută, ca să-şi înăbuşe mânia, Ducele îi povesti lui Paul despre misteriosul fragment de mesaj descoperit de Hawat.

  — Tot aşa m-ai putea suspecta şi pe mine, replică Paul.

  — Trebuie să-i lăsăm să creadă că au reuşit. Trebuie să-şi închipuie că sunt chiar atât de prost. Totul trebuie să pară veridic. Nici măcar mama n-are voie să ştie.

  — Bine, dar… de ce, tată?

  — Răspunsul mamei tale nu trebuie să fie un rol. Oh, ştiu, e capabilă să joace minunat teatru… dar depind prea multe de asta. Sper să demasc un trădător. De aceea, este necesar să se creadă că am fost total indus în eroare. Trebuie să-i facem acest rău mamei ca s-o ferim de un rău şi mai mare.

  — Pentru ce-mi spui toate astea, tată? Dacă mă voi trăda?

  — Pe tine n-or să te urmărească în această afacere, spuse Ducele. Vei păstra secretul. Trebuie. (Se apropie iar de fereastră şi continuă, fără să se întoarcă:) Iar dacă mi se va întâmpla ceva, o să-i poţi spune tu adevărul: că nu m-am îndoit niciodată de ea. Nici măcar o singură clipă. Va trebui să fie încredinţată de lucrul acesta.

  Paul recunoscu în cuvintele tatălui său gândul morţii şi spuse repede:

  — Nu ţi se va întâmpla nimic, tată. Ce…

  — Taci, fiule.

  Paul îi privi lung spatele, desluşi oboseala în poziţia gâtului, în linia umerilor, în încetineala mişcărilor.

  — Eşti doar obosit, tată.

  — Sunt obosit, într-adevăr, rosti Ducele. Obosit moral. Pesemne că m-a ajuns şi pe mine degenerescenta depresivă a tuturor Caselor Mari. Şi ce puternici am fost odată…!

  — Casa noastră nu a degenerat! Izbucni Paul, cu neaşteptată mânie.

  — Oare?

  Ducele îşi întoarse faţa spre fiul său. Avea cearcăne întunecate sub ochii de cremene. Gura lui schiţă o grimasă cinică.

  — Ar fi trebuit să mă căsătoresc cu maică-ta, s-o fac Ducesă, spuse el. Dar… celibatul meu mai lasă unor Case speranţa într-o alianţă cu mine prin fiicele lor de măritat. (Dădu din umeri.) Aşa că…

  — Mama mi-a explicat situaţia.

  — Nimic nu poate să-i ofere unui conducător mai multă loialitate decât impresia de bărbăţie, zise Ducele. Iată de ce încerc să întreţin un aer de bărbăţie.

  — Conduci bine, protestă Paul. Guvernezi bine. Oamenii te urmează de bună voie şi te iubesc.

  — Am unul dintre cele mai eficiente servicii de propagandă, replică Ducele şi-şi îndreptă iarăşi privirea către bazin. Posibilităţile noastre sunt mai numeroase aici, pe Arrakis, decât ar putea să bănuiască Imperiul. Cu toate acestea, uneori mi se pare că ar fi fost mai bine dac-am fi renunţat, dacă am fi ales calea exilului. Uneori, aş vrea să ne putem cufunda în anonimatul majorităţii, să fim mai puţin expuşi la…

  — Tată!

  — Da, sunt obosit… Ştiai că folosim reziduul de mirodenie ca materie primă şi că dispunem deja de propria noastră fabrică de peliculă?

  — Poftim?

  — Nu ne putem permite să ducem lipsă de peliculă pentru filme. Altminteri cum am mai putea să inundăm satele şi oraşele cu informaţiile noastre? Poporul trebuie să ştie ce bine e guvernat. Şi cum să ştie dacă nu-i spunem noi?

  — Ar trebui să te odihneşti puţin, spuse Paul.

  Din nou, Ducele îşi întoarse ochii spre el.

  — Arrakisul mai prezintă un avantaj, despre care mi se pare că nu ţi-am vorbit. Mirodenia e pretutindeni, aici. O respiri, o mănânci în orice. Am descoperit că asta creează un fel de imunitate naturală la unele dintre otrăvurile uzuale din Manualul Asasinilor. Iar imperativul economisirii fiecărei picături de apă impune o supraveghere strictă a întregii producţii alimentare – culturile de fermenţi, cele hidroponice, chemavitul, absolut tot. Nu putem să ucidem prin otrăvire pături largi ale populaţiei… şi nici noi nu putem fi atacaţi pe această cale. Arrakisul ne redă onestitatea şi moralitatea.

  Paul dădu să spună ceva, dar Ducele nu-i lăsă vreme.

  — Trebuie să pot împărtăşi cuiva lucrurile acestea, fiul meu. (Oftă şi privirea sa reveni la peisajul arid din care, acum, florile dispăruseră… strivite de culegătorii de rouă, ofilite de văpaia tot mai puternică a soarelui.) Pe Caladan am stăpânit cu puterea noastră maritimă şi aeriană. Aici, trebuie să luptăm ca să dobândim puterea asupra deşertului. Aceasta va fi moştenirea ta, Paul. Ce vei face dacă mi se va întâmpla ceva? Nu vei lua calea exilului, ci pe aceea a gherilei – fuga şi hărţuiala.

  Paul vru să răspundă, dar nu găsi cuvintele de care avea nevoie.

  Niciodată nu-l văzuse pe tatăl său atât de deprimat.

  — Arrakisul nu poate fi păstrat, reluă Ducele, decât cu preţul unor hotărâri care să nu ţină seama de sentimentul demnităţii personale. (Arătă cu mâna dincolo de fereastră, spre steagul verde şi negru al Atreizilor, care atârna inert pe catargul de la capătul terenului de debarcare.) S-ar putea ca acest stindard onorabil să devină simbolul multor nelegiuiri.

  Paul îşi simţi gâtlejul uscat. Cuvintele tatălui său exprimau un sentiment al zădărniciei, un fatalism