Ducele scoase dintr-un buzunar o tabletă contra oboselii şi-o înghiţi.

  — Forţa şi frica, rosti el. Uneltele guvernării. Voi cere să se acorde mai multă atenţie instruirii tale pentru condiţiile gherilei. Ai văzut microbobina… Ei te numesc „Mahdi”… „Lisan al-Gaib”… În ultimă instanţă, te vei folosi şi de asta.

  Paul observă că spatele şi umerii tatălui său se îndreptaseră sub efectul rapid al tabletei, dar nu izbuti să-şi alunge din minte cuvintele de teamă şi îndoială pe care le auzise.

  — De ce-o fi întârziind ecologul? Mormăi Ducele. I-am spus lui Thufir să-l cheme cât mai devreme.

 Chapter 15

  Tatăl meu, Împăratul Padişah, m-a luat într-o zi de mină, iar eu am simţit imediat, gratie învăţăturilor mamei mele, că era tulburat. M-a condus în Sala Portretelor, la ego-simulacrul Ducelui Leto Atreides. Privindu-l, am observat surprinzătoarea asemănare dintre tatăl meu şi bărbatul din portret – acelaşi chip prelung rasat, cu trăsături aspre şi ochi reci. „Prinţesă-fiică”, mi-a spus tatăl meu, „aş fi vrut să fi fost mai în vârstă, la vremea când acest bărbat s-a apucat să-şi caute o nevastă”. Tatăl meu avea pe atunci şaptezeci şi unu de ani şi nu arăta mai bătrân decât bărbatul din portret; eu nu aveam mai mult de paisprezece ani, dar am înţeles în ziua aceea că tatăl meu îşi dorise în taină un fiu asemenea Ducelui şi că ura necesităţile politice din cauza cărora erau duşmani.

  Fragment din În casa tatălui meu de prinţesa Irulan.

  PRIMA SA ÎNTÂLNIRE cu aceia pe care, aşa cum i se ordonase, trebuia să-i trădeze, avu asupra doctorului Kynes efectul unui şoc. Pe bună dreptate, Kynes se considera un om de ştiinţă pentru care miturile nu erau decât indicii interesante despre rădăcinile unei culturi. Băiatul, însă, părea întruchiparea exactă a imaginii din străvechea profeţie. Avea „ochii iscoditori” şi „aerul de rezervă candidă”.

  Fireşte, profeţia nu indica prea lămurit dacă Divina Mamă avea să-l aducă pe Mesia odată cu ea sau dacă avea să-l zămislească după venire. Oricum, exista o potrivire stranie între proorocire şi noii veniţi.

  Acea primă întâlnire avu loc pe la mijlocul dimineţii, în faţa clădirii administrative a terenului de debarcare de lângă Arrakeen. În apropiere, un ornitopter fără nici un fel de însemne aştepta zumzăind în surdină, ca o insectă moleşită. Lângă el, făcea de gardă o santinelă Atreides, cu sabia trasă din teacă şi cu silueta învăluită în aura uşor tremurătoare a unui scut defensiv.

  Kynes privi zeflemitor reverberaţia scutului, gândind: În privinţa asta, Arrakisul le rezervă o surpriză!

  Ridică o mână şi escorta de fremeni care îl însoţea se opri.

  Continuă să înainteze singur către intrarea imobilului – un gang întunecat în zidul de piatră protejat cu un strat de plastic. O clădire monolitică, dar vulnerabilă, gândi el. Net inferioară oricărei grote.

  Observă mişcare în gangul întunecat. Se opri, folosind răgazul ca să-şi îndrepte mantia şi izolaţiile de pe umărul stâng al distraiului.

  Uşile de la intrarea clădirii se deschiseră larg. Un grup de soldaţi Atreides înarmaţi până-n dinţi – aveau paralizatoare, săbii şi scuturi – ieşiră grăbiţi şi se postară în faţa intrării. În urma lor, îşi făcu apariţia un bărbat înalt, cu faţa că de pasăre de pradă, cu pielea oacheşă şi părul negru. Purta o pelerină jubba cu blazonul Atreizilor, dar felul în care o făcea arăta că nu era obişnuit cu veşmântul. Pelerina i se lipea de pantalonul distraiului, fără să salte liber, uşor, în ritmul paşilor.

  Alături de el păşea un tânăr cu părul la fel de negru, dar cu faţa mai rotundă. Kynes îi cunoştea vârsta şi i se păru cam mic de statură pentru un tânăr de cincisprezece ani. Trupul de adolescent, însă, degaja un ciudat aer de fermitate, de siguranţă, ca şi cum tânărul ar fi avut puterea de a discerne în jurul său şi de a înţelege lucruri nevăzute pentru alţii. Era îmbrăcat la fel ca tatăl său, dar, spre deosebire de acesta, îşi purta pelerina cu o degajare ce dădea impresia că avusese asemenea îmbrăcăminte dintotdeauna.

  „Mahdi va cunoaşte lucruri pe care alţii nu pot să le vadă”, spunea legenda.

  Kynes clătină din cap, mustrându-se: Sunt oameni ca toţi oamenii.

  Lângă cei doi, înveşmântat în aceeaşi ţinută de deşert, venea un om pe care Kynes îl cunoscuse deja: Gumey Halleck. Planetologul trase adânc aer în piept, încercând să-şi potolească resentimentele pe care i le trezea omul care îl instruise cum să se poarte în prezenţa Ducelui şi a moştenitorului ducal.

  „I te poţi adresa Ducelui cu 'Domnia-Ta' sau cu 'Sire'. Este corect şi 'Vlăstar Nobil', dar asta se spune în ocazii cu un caracter mai deosebit. Fiului i te poţi adresa cu 'Domnişorule', sau cu 'Domnia-Ta'. Ducele e un om îngăduitor, dar nu-i plac familiarismele”.

  Şi Kynes, privind grupul care se apropia, îşi spuse: Vor afla ei curând cine-i adevăratul stăpân al Arrakisului. Poruncă să fiu interogat mai toată noaptea de mentatul lor, da? Poruncă să fac pe ghidul fiindcă vor să inspecteze cum se exploatează mirodenia, da?

  Implicaţiile întrebărilor lui Hawat nu-i scăpaseră lui Kynes. Voiau să pună mâna pe bazele imperiale. Şi nu încăpea nici o îndoială că aflaseră despre baze de la Idaho.

  Am să-i ordon lui Stilgar să-i trimită Ducelui capul lui Idaho, îşi spuse Kynes.

  Grupul Ducelui se afla acum la numai câţiva paşi de el. Auzi scrâşnetul nisipului sub ghetele lor de deşert.

  Kynes se înclină.

  — Domnia-Ta, Duce.

  Cât timp se apropiaseră de omul care aştepta solitar în apropierea ornitopterului, Leto avusese timp să-l cerceteze pe îndelete: înalt, slab, înveşmântat ca pentru deşert, într-o mantie lungă, distrai şi ghete cu carâmbul scurt. Gluga mantiei era dată pe spate, cu vălul atârnând într-o parte, lăsând la vedere părul lung, blond-roşcat şi o barbă rară. Sprâncene groase umbreau ochii insondabili, albastru-în-albastru. În jurul orbitelor şi sub ele, pielea obrazului era