— Aşadar dumneata eşti ecologul, spuse Ducele.

  — Pe Arrakis preferăm vechea denumire, Domnia-Ta, răspunse Kynes. Sunt planetolog.

  — Cum doreşti, zise Ducele.

  Îi aruncă o privire lui Paul.

  — Fiule, el este Judecătorul Schimbării, arbitrul oricăror dispute, omul a cărui misiune este să se respecte legile, până ce vom prelua complet puterea asupra acestui fief.

  Se întoarse spre Kynes:

  — Ţi-l prezint pe fiul meu.

  — Domnia-Ta, rosti Kynes.

  — Eşti fremen? Întrebă Paul.

  Kynes surâse.

  — Am acces liber şi în sietchuri şi în sate, Domnişorule. Dar sunt supusul Maiestăţii Sale. Sunt planetologul imperial.

  Paul dădu din cap, impresionat de aerul de putere al omului din faţa lui. Ceva mai înainte, Halleck i-l arătase pe Kynes de la una din ferestrele situate la etajul clădirii: „Cel escortat de fremeni… Cel care se apropie acum de ornitopter.”

  Paul îl examinase în grabă cu binoclul, observându-i linia dreaptă a gurii, buzele subţiri, fruntea înaltă. Gumey îi şoptise la ureche: Un individ al naibii de ciudat. Şi să-l auzi cum vorbeşte – cuvinte sacadate, fraze scurte, clare, parcă retezate cu briciul.”

  În spatele lor, Ducele comentase: „Tipul savantului.”

  Acum, când era la numai câţiva paşi de el, Paul simţea forţa lui Kynes, impactul pesonalităţii sale. Ca şi cum planetologul ar fi fost o fiinţă cu sânge regal, născută să comande.

  — Mi se pare că dumitale trebuie să-ţi mulţumim pentru distraie şi pentru pelerinele astea, spuse Ducele.

  — Sper că vă vin bine, Domnia-Ta. Sunt făcute de fremeni şi cei care le-au croit şi-au dat silinţa să le confecţioneze după măsurile date de omul Domniei-Tale, Halleck, aici de faţă.

  — Am fost oarecum mirat când mi s-a adus la cunoştinţă că nu ne poţi conduce în deşert decât îmbrăcaţi cu hainele astea. Putem lua cu noi o cantitate mare de apă. Nu avem intenţia să zăbovim prea mult şi vom avea o escortă aeriană – cea de deasupra noastră. E destul de puţin probabil să fim nevoiţi să coborâm pe nisip.

  Kynes îl privi lung, cântărindu-i din ochi trupul ghiftuit de apă. Spuse glacial:

  — Pe Arrakis nu există cuvântul „probabil”. Există doar cuvântul „posibil”.

  Halleck se zburli:

  — Ducelui i te adresezi cu „Domnia-Ta” sau „Sire”!

  Leto îl domoli cu un semn al mâinii – unul din discretele semnale de mână codificate – apoi spuse:

  — Obiceiurile noastre sunt încă noi pe aici, Gumey. Trebuie să fim îngăduitori.

  — Am înţeles, Sire.

  — Îţi suntem îndatoraţi, doctore Kynes, zise Leto. Nu vom uita de straiele acestea şi nici de grija pe care ai arătat-o pentru siguranţa noastră.

  Sub imboldul momentului, Paul îşi aminti un pasaj din Biblia C. P., rosti:

  — Darul e binecuvântarea celui ce dă”.

  Cuvintele răsunară neaşteptat de tare în aerul nemişcat. Fremenii din escorta lui Kynes, care aşteptau ghemuiţi pe vine în umbra clădirii, săriră în picioare, agitându-se şi murmurând între ei. Unul exclamă:

  — Lisan al-Gaib!

  Kynes se răsuci pe călcâie, reteză scurt aerul cu mâna, în direcţia cetei de fremeni. Continuând să murmure, oamenii se retraseră spre colţul clădirii.

  — Interesant, comentă Ducele.

  Kynes se uită cu asprime la Paul, apoi la Duce.

  — Majoritatea locuitorilor din deşert au mintea plină de superstiţii, spuse el. Nu le daţi atenţie. Nu fac nici un rău.

  Dar şi ei se gândi la cuvintele legendei: „Vă vor întâmpina cu Vorbe Sfinte şi vor lua darurile voastre drept binecuvântare”.

  Imaginea pe care Leto şi-o făcuse despre Kynes – bazată în bună parte pe scurtul raport verbal al lui Hawat („Kynes este rezervat şi suspicios”) – se cristaliză brusc: omul acesta era fremen. Venise însoţit de o escortă de fremeni. Aparent, s-ar fi putut spune că fremenii vroiau doar să verifice dacă erau într-adevăr liberi să circule în zonele urbane, aşa cum li se promisese de puţin timp. Dar escorta aceasta părea mai degrabă o gardă de onoare. Iar Kynes se purta ca un om mândru, obişnuit cu libertatea, un om ale cărui vorbă şi comportare, relativ umile, se datorau numai suspiciunii faţă de nişte străini. Întrebarea lui Paul fusese oportună şi întemeiată.

  Kynes se transformase în băştinaş.

  — Nu plecăm, Sire? Întrebă Halleck.

  Ducele dădu din cap.

  — Ba da. Topterul nostru o să-l pilotez eu. Kynes va sta cu mine, în faţă, ca să-mi arate drumul. Tu şi cu Paul vă aşezaţi pe scaunele din spate.

  — O clipă, vă rog, interveni Kynes. Cu permisiunea Domniei-Tale Sire, trebuie să verific mai întâi securitatea distraielor pe care le purtaţi.

  Ducele vru să spună ceva, dar Kynes i-o luă înainte:

  — Mă gândesc şi la propria-mi piele… Domnia-Ta. Ştiu prea bine cui i s-ar scoate ochii, dacă vi s-ar întâmpla vreun accident, cât timp sunteţi cu mine.

  Leto se încruntă, gândind: Delicată treabă! Dacă refuz, s-ar putea să se simtă jignit. Şi n-am de unde să ştiu câtă nevoie o să am vreodată de omul ăsta. Dar… să-l las să treacă de scut şi să-mi atingă trupul, când ştiu atât de puţine lucruri despre el?

  Gândurile îi goneau nebuneşte, mânate din urmă de necesitatea deciziei.

  — Suntem în mâinile dumitale, se hotărî brusc.

  Făcu un pas înainte, îşi desfăcu pelerina. Îl văzu pe Halleck arcuindu-se pe vârful picioarelor, rămânând nemişcat, dar gata să intervină.

  — Şi te-aş ruga, adăugă, să ai bunătatea de a ne explica şi nouă ce e de fapt costumul ăsta, cu care dumneata eşti, desigur, foarte obişnuit.

  — Bine, încuviinţă Kynes.

  Pipăi pe sub pelerina Ducelui izolaţiile de pe umeri, vorbind, pe măsură ce verifica straiul.

  — Materialul propriu-zis este un microsandviş: un filtru cu eficacitate sporită, dublat de un sistem de schimb de căldură.

  Ajustă izolaţiile.

  — Stratul care vine în contact cu pielea este poros. Lasă să treacă