Eunice, spuse el, a venit omul acela despre care ai pomenit ieri lui Tiresias?

Da, stăpâne.

Cum se numeşte?

Chilon Chilonides, stăpâne.

Cine este el?

Medic, filozof şi ghicitor care ştie să citească soarta oamenilor şi să prezică viitorul.

Ţi-a prezis viitorul şi ţie? Eunice roşi până la urechi.

Da, stăpâne.

Şi ce ţi-a ghicit?

Că mă aşteaptă o durere şi apoi o fericire.

Durerea ţi-a venit ieri din mâna lui Tiresias, deci ar urma să vină şi fericirea.

A şi venit, stăpâne.

Care?

Iar ea şopti încet:

Am rămas aici.

Petronius puse mâna pe părul ei auriu.

Ai aşezat foarte bine faldurile şi sunt mulţumit de tine Eunice. Ochii ei se înceţoşară de fericire, iar pieptul începu să-i palpite. Petronius şi Vinicius trecură în atrium, unde îi aştepta Chilon Chilonides, care, văzându-i, făcu o adâncă plecăciune. Amintindu-şi de bănuiala că acesta ar putea să fie iubitul lui Eunice, Petronius zâmbi. Omul care stătea în faţa lor nu putea să fie amantul nimănui. Figura lui ciudată avea o expresie întrucâtva respingătoare şi caraghioasă. Nu era bătrân: în barba lui neîngrijită şi în părul creţ doar ici şi colo se zărea câte un fir cărunt. Avea burta suptă şi era adus de spate, aşa că la prima vedere părea cocoşat, iar deasupra cocoaşei se ridica un cap mare, o faţă de maimuţă şi de vulpe în acelaşi timp. Privirea lui era pătrunzătoare. Pielea feţei sale gălbuie era spuzită, iar nasul îi era năpădit tot de coşuri, ceea ce putea indica o excesivă înclinare spre băutură. Îmbrăcămintea lui neglijentă, compusă dintr-o tunică neagră din lână de capră şi o mantie de asemenea neagră, zdrenţuită, dovedea o sărăcie adevărată sau prefăcută. Când îl văzu, Petronius îşi aminti de Tersites{90} al lui Homer, aşa că, răspunzând printr-o mişcare a mâinii la plecăciunea lui, zise:

Salut, divine Tersites! Ce-ţi mai face cocoaşa, pe care ţi-a făcut-o Ulise la asediul Troii şi ce face el însuşi în Câmpiile Elizee?

Nobile stăpâne, răspunse Chilon Chilonides, cel mai înţelept dintre morţi, Ulise, trimite prin mine celui mai înţelept dintre cei în viaţă, Petronius, salutări şi rugămintea să-mi acoperi cocoaşa cu o mantie nouă.

Pe întreita Hecate! strigă Petronius. Răspunsul merită o mantie…

Vinicius însă întrerupse nerăbdător discuţia şi întrebă direct:

Ştii de ce-ai fost chemat?

Când două familii din două strălucite case nu discută decât despre asta, iar după ele jumătate din Roma, nu e greu să ştii, răspunse Chilon. Ieri noapte a fost răpită o fecioară crescută în casa lui Aulus Plautius, pe nume Ligia, sau de fapt Callina, pe care sclavii tăi, o, stăpâne, o conduceau din palatul Cezarului spre insula ta, iar eu mă angajez să o găsesc în oraş, sau dacă a părăsit oraşul, ceea ce este puţin probabil, să-ţi indic, nobile tribun, direcţia în care a fugit şi locul unde s-a ascuns.

Bine! spuse Vinicius, căruia îi plăcuse promptitudinea şi precizia răspunsului. Ce mijloace ai pentru asta?

Chilon zâmbi viclean:

Mijloace posezi tu, stăpâne, eu n-am decât înţelepciune.

Petronius zâmbi de asemenea, căci era complet satisfăcut de oaspetele său.

„Omul ăsta poate s-o găsească pe fată”, gândi el.

Vinicius însă încruntă din sprâncenele sale îmbinate şi spuse:

Mizerabile, dacă ai să mă înşeli pentru câştig, am să pun să te omoare cu bastoanele.

Sunt filozof, stăpâne, şi un filozof nu poate fi lacom de câştig, mai ales de unul ca acela pe care cu mărinimie mi-l promiţi.

Ah, eşti filozof? întrebă Petronius. Eunice mi-a spus că eşti medic şi ghicitor. De unde o cunoşti pe Eunice?

A venit la mine după sfat, căci renumele meu a ajuns la urechile ei.

Ce sfat a vrut?

Pentru dragoste, stăpâne. A vrut să se vindece de o dragoste neîmpărtăşită.

Şi ai vindecat-o?

Am făcut mai mult, stăpâne, căci i-am dat o amuletă care-i asigură reciprocitatea. La Pafos, în Cipru, există un templu, o, stăpâne, în care se păstrează cingătoarea Venerei. I-am dat două fire din cingătoarea asta, într-o coajă de migdală.

Şi ai pus-o să te plătească bine?

Pentru reciprocitate nu poţi plăti niciodată îndeajuns iau eu, neavând decât două degete la mâna dreaptă, adun bani ca să plătesc un sclav scrib care să scrie ideile mele şi să păstreze astfel învăţătura mea pentru posteritate.

Cărei şcoli îi aparţii, divine înţelept?

Sunt cinic, stăpâne, pentru că am o mantie găurită; sunt stoic, pentru că suport răbdător sărăcia şi sunt peripatetic pentru că, neposedând o lectică, merg pe jos de la un cârciumar la altul şi pe drum îi învăţ pe cei care promit să plătească ulciorul de vin.

Iar în faţa ulciorului te transpui în retor?

Heraclit a spus: „Totul curge” şi poţi oare nega, stăpâne, că vinul e lichid?

Şi mai spune că focul este o divinitate, iar această divinitate arde în nasul tău.

Iar divinul Diogene din Apollonia susţinea că esenţa lucrurilor este aerul şi cu cât aerul este mai cald, cu atât realizează creaturi mai perfecte, iar din cel mai cald se formează sufletele înţelepţilor. Deoarece toamna se lasă răcoarea, ergo un adevărat înţelept trebuie să-şi încălzească sufletul cu vin… căci de asemenea nu poţi nega, stăpâne, că un ulcior fie chiar şi cu poşircă de la Capua sau Telesia, răspândeşte căldură în toate oasele