Chilon Chilonides, unde-i patria ta?

Pe malul Pontului Euxin. Mă trag din Mesembria.

Chilon, eşti mare!

Şi neapreciat! adăugă înţeleptul, melancolic.

Vinicius se simţi din nou neliniştit. Speranţa tresărise în sufletul său şi ar fi vrut ca Chilon să pornească imediat în cercetare. Toată discuţia i se păru zadarnică pierdere de timp, pentru care era mânios pe Petronius.

Când ai să începi cercetările? întrebă, adresându-se grecului.

Le-am şi început, răspunse Chilon. Şi chiar în vreme ce sunt aici şi răspund la amabilele tale întrebări, continui să caut. Ai încredere, distinse tribune. Să ştii că dacă ţi-ar fi dispărut legătura de la încălţăminte, aş putea s-o găsesc, sau pe acela care a ridicat-o de pe stradă.

Ai mai fost folosit pentru asemenea servicii? întrebă Petronius. Grecul ridică ochii în sus:

Virtutea şi înţelepciunea sunt astăzi preţuite prea puţin. Chiar şi un filozof e silit să caute alte mijloace de trai decât înţelepciunea sa.

Care sunt ale tale?

Să ştiu totul şi să-i servesc cu informaţii pe aceia care au nevoie de ele.

Şi care plătesc, obţinându-le.

Ah, stăpâne, am nevoie să cumpăr un scrib. Altfel, înţelepciunea mea va muri o dată cu mine.

Dacă n-ai agonisit până acum nici o mantie ca lumea, meritele tale nu pot fi deosebite.

Modestia mă împiedică să mă laud. Însă, gândeşte-te, stăpâne, că azi nu mai există binefăcători, cum erau mulţi înainte, cărora le făcea tot atâta plăcere să răsplătească în aur un serviciu, cât şi înghiţirea unei stridii din Puteoli. Nu meritele mele sunt mici, ci recunoştinţa oamenilor este mică. Uneori, când fuge câte un sclav preţios, cine-l găseşte dacă nu fiul unic al tatălui meu? Când pe ziduri apar inscripţii împotriva divinei Poppea, cine-i descoperă pe făptaşi? Cine scormoneşte pe la librari şi găseşte versuri împotriva împăratului? Cine destăinuie ce se vorbeşte în casele senatorilor şi ale cavalerilor? Cine duce scrisorile care nu trebuie încredinţate sclavilor, cine trage cu urechea la noutăţi pe la uşile bărbierilor, pentru cine n-au secrete cârciumarii şi ucenicii brutarilor, în cine au încredere sclavii, cine ştie să cunoască dintr-o privire fiecare casă din atrium până în grădină? Cine ştie toate străzile, fundăturile, ascunzătorile, cine ştie ce se vorbeşte în terme, la circ, în târguri, în şcolile de spadasini, în barăcile negustorilor de sclavi şi chiar în arenaria{91}.

Pe toţi zeii, destul, distinse înţelept! strigă Petronius, căci o să ne înecăm în meritele tale, în virtutea, înţelepciunea şi elocinţa ta. Destul! Am voit să ştim cine eşti şi am aflat.

Vinicius era bucuros. Se gândea că omul acesta, ca un câine de vânătoare, o dată pus pe urme, nu se opreşte până nu găseşte ascunzătoarea.

Bine, spuse el. Ai nevoie de indicaţii?

Am nevoie de armă.

Ce fel? întrebă Vinicius cu mirare.

Grecul întinse palma, făcând cu degetele semnul numărării banilor.

Aşa-s astăzi vremurile, stăpâne, spuse el, oftând.

Ai să fii deci măgarul care cucereşte fortăreaţa cu ajutorul sacilor de aur, spuse Petronius.

Sunt doar un biet filozof, stăpâne, răspunse cu umilinţă Chilon, aurul îl aveţi voi.

Vinicius îi aruncă o pungă, pe care grecul o prinse din aer, deşi într-adevăr îi lipseau două degete de la mâna dreaptă. Pe urmă, ridică capul şi zise:

Stăpâne, încă de pe acum ştiu mai multe decât te aşteptai. N-am venit aici cu mâinile goale. Ştiu că fecioara n-a fost răpită de Aulus, căci am vorbit cu slugile lor. Ştiu că nu e în Palatin, unde toţi sunt ocupaţi cu mica Augustă bolnavă. Poate că bănuiesc chiar de ce preferaţi să căutaţi fecioara cu ajutorul meu, decât cu al vigililor şi soldaţilor Cezarului. Ştiu că i-a înlesnit fuga un slujitor care provine din aceeaşi ţară cu ea. N-a putut afla ajutor de la sclavi, căci sclavii, care ţin unii cu alţii, nu i-ar fi ajutat împotriva alor tăi. Au putut să-l ajute numai coreligionarii…

Ascultă, Vinicius, întrerupse Petronius, nu ţi-am spus acelaşi lucru, cuvânt cu cuvânt?

Este o onoare pentru mine, spuse Chilon. Fecioara, stăpâne, continuă, întorcându-se din nou spre Vinicius, adoră fără îndoială pe acelaşi zeu pe care-l adoră şi cea mai virtuoasă dintre romane, o adevărată matrona stolata{92}, Pomponia. Am auzit că şi Pomponia a fost judecată în familie pentru adorarea unei zeităţi străine, n-am putut încă afla de la slugile ei care este acea zeitate şi cum se numesc adepţii ei. De-aş putea să ştiu, m-aş duce la ei, aş deveni cel mai zelos dintre ei şi le-aş dobândi încrederea. Însă tu, stăpâne, care, după cum ştiu, ai stat mai mult de zece zile în casa nobilului Aulus, poţi să-mi dai vreo informaţie în legătură cu asta?

Nu pot, spuse Vinicius.

M-aţi întrebat îndelung despre tot felul de lucruri, nobili stăpâni, şi eu v-am răspuns la întrebări. Permiteţi să întreb acum eu. N-ai văzut, distinse tribune, nici un fel de statuete, nici un fel de jertfe, nici un fel de semne, de amulete la Pomponia sau la divina ta Ligia? N-ai văzut să schimbe între ele anumite semne înţelese numai de ele?

Semne?… Stai!… Da! Am văzut o dată când Ligia a desenat pe nisip un peşte.

Un peşte? Aa! Ooo! A făcut o dată, sau de mai multe ori?

O dată.

Şi eşti sigur, stăpâne, că a desenat… un peşte? Oo !…

Da! răspunse Vinicius, pradă curiozităţii. Ghiceşti oare ce înseamnă asta?

Dacă ghicesc? strigă Chilon.

Şi, înclinându-se în semn de adio, adăugă:

Fie ca Fecioara să vă copleşească şi