Spune să ţi se dea o mantie! îi zise Petronius la despărţire.

Ulise îţi aduce mulţumiri pentru Tersites, răspunse grecul. Şi, înclinându-se încă o dată, ieşi.

Ce spui de acest distins înţelept? întrebă Petronius pe Vinicius.

Spun că el o s-o găsească pe Ligia! strigă Vinicius cu bucurie, dar mai spun de asemenea că, dac-ar exista un stat al pungaşilor el ar putea să fie rege în statul ăsta.

Fără îndoială. Trebuie să fac cunoştinţă mai strânsă cu acest stoic, însă deocamdată poruncesc să se ardă tămâie în atrium.

Iar Chilon Chilonides, înfăşurându-se în noua sa mantie, juca în palmă pe sub faldurile ei punga primită de la Vinicius, bucuros şi de greutate, şi de clinchetul ei. Mergând încet şi privind în urmă să vadă dacă nu-i observat cumva din casa lui Petronius, trecu de porticul Liviei şi, ajuns la colţul Clivus Virbius, o coti spre Subura.

„Trebuie să mă duc la Sporus, îşi zise el, să sacrific puţin vin Fortunei. Am găsit, în sfârşit, ceea ce căutam de mult. E tânăr, impulsiv, mărinimos ca minele din Cipru şi pentru pitulicea asta ligiană e gata să dea jumătate din averea lui. Da, de mult caut unul ca ăsta. Trebuie totuşi să fiu prevăzător. Încruntarea sprâncenelor lui nu-mi place. Ah! Puii de lup domnesc astăzi peste lume!… Mai puţin m-aş teme de Petronius ăsta. O, zei! Viclenia să fie astăzi mai bine plătită decât virtutea? Ha! Ţi-a desenat un peşte pe nisip? Să mă înec cu o bucată de brânză de capră dacă ştiu ce înseamnă asta! Dar am să ştiu! Deoarece peştii trăiesc sub apă, iar să cauţi pe sub apă e mai greu decât pe pământ, ergo: o să-mi plătească separat pentru peştele ăsta. Încă o pungă ca asta şi am să pot să arunc traista de cerşetor şi să-mi cumpăr un sclav… Dar ce-ai spune, Chilon, dacă te-aş sfătui să cumperi nu un sclav, ci o sclavă?… Te cunosc! Ştiu c-ai să fii de acord!… Dac-ar fi frumoasă ca Eunice, de exemplu, ai întineri şi tu alături de ea şi în acelaşi timp ai avea un venit cinstit şi sigur de pe urma ei. I-am vândut acestei Eunice două aţe din propria mea mantie veche… E proastă, dar dacă mi-ar dărui-o Petronius, aş primi-o… Da, da, Chilon, fiul lui Chilon… Ţi-ai pierdut tatăl şi mama!… Eşti orfan. Aşa, drept consolare cumpără-ţi măcar o sclavă. E adevărat că ea va trebui să locuiască undeva, deci Vinicius are să închirieze o locuinţă în care să te aciuiezi şi tu; va trebui să se îmbrace, deci Vinicius are să plătească hainele ei, şi va trebui să mănânce, aşa că are s-o hrănească. Oh, ce viaţă grea! Unde-s vremurile când pentru un obol căpătai bob cu slănină atâta cât încăpea în ambele palme făcute căuş, sau o bucată de cârnat de capră cu sânge, lung cât braţul unui băiat de doisprezece ani?… A, iată-l şi pe tâlharul ăsta de Sporus! La cârciumă poţi afla cel mai uşor câte ceva.”

Zicând acestea, intră în cârciumă şi porunci să i se aducă un ulcior de „negru”. Observând privirea neîncrezătoare a cârciumarului, scoase un ban de aur din pungă şi, punându-l pe masă, spuse:

Iată, Sporus, am lucrat azi cu Seneca din zori şi până la amiază. Vezi ce mi-a dăruit la despărţire prietenul meu?

Ochii rotunzi ai lui Sporus deveniră şi mai rotunzi ia vederea banului şi vinul apăru imediat în faţa lui Chilon, iar acesta, înmuindu-şi degetul în el, desenă un peşte pe masă şi spuse:

Ştii ce înseamnă asta?

Peştele? Ei, peştele-i peşte!

Eşti prost, deşi torni atâta apă în vin, încât n-ar fi de mirare să apară şi un peşte în el. Ăsta-i un simbol care în limba filozofilor înseamnă surâsul Fortunei. Dacă l-ai fi ghicit, poate că ai fi făcut şi tu avere. Ascultă ce-ţi spun, respectă filozofia, că altfel am să schimb cârciuma, ceea ce de mult mă îndeamnă să fac prietenul meu intim, Petronius.

Capitolul  XIV

În următoarele câteva zile, Chilon nu mai apăru pe nicăieri. De când aflase de la Acteea că Ligia îl iubise, Vinicius dorea de o sută de ori mai mult s-o regăsească. Începu cercetările pe cont propriu, nevrând şi, de altfel, neputând să ceară ajutor împăratului, care, din cauza bolii micii Auguste era chinuit de îngrijorare.

Nici la palat însă nu ajutară cu nimic nici jertfele aduse în temple, nici rugăciunile, nici arta medicală şi nici farmecele la care recurseseră ca la o ultimă speranţă. După o săptămână, copilul muri. Curtea imperială şi Roma se îndoliară, împăratul, care la naşterea copilului fusese nebun de bucurie, acum era nebun de disperare şi, închizându-se la el, două zile nu primi mâncare. Deşi palatul forfotea de mulţimea senatorilor şi a curtenilor grăbiţi să facă dovada durerii şi compătimirii lor, nu voia să vadă pe nimeni. Senatul se adună într-o şedinţă extraordinară, în care copila decedată fu declarată zeitate. Se hotărî zidirea unui templu închinat ei şi numirea unui preot care să-i slujească la altar. Şi celelalte temple aduceau jertfe în cinstea moartei. Statuile ei fură suflate cu metale preţioase, înmormântarea fu fastuoasă; poporul admiră semnele de neţărmurită durere pe care le dădea împăratul, plângea împreună cu el, întindea mâinile după daruri şi, mai presus de orice, se minuna de spectacolul neobişnuit.

Pe Petronius moartea asta îl nelinişti. Se ştia acum în toată Roma că Poppea o punea pe seama farmecelor. Îi ţineau isonul şi medicii, justificând în felul acesta ineficacitatea eforturilor lor, şi preoţii ale căror jertfe se dovediseră neputincioase, şi vrăjitorii care tremurau pentru viaţa lor, şi poporul. Acum, Petronius era bucuros că Ligia fugise. Totuşi, pentru că nu le dorea răul soţilor Aulus şi nici grija de sine însuşi şi de Vinicius nu-l părăsise – când fu îndepărtat chiparosul înfipt în faţa Palatinului în semn de