doliu, se duse la recepţia oferită senatorilor şi curtenilor, ca să se convingă în ce măsură îşi plecase Nero urechea la zvonurile despre farmece şi să preîntâmpine urmările neplăcute.

Presupunea, cunoscându-l bine, că Nero, deşi nu credea în farmece, are să se prefacă a crede, ca să-şi amăgească propria-i durere şi să aibă motiv să se răzbune pe cineva; şi chiar pentru a scăpa de bănuiala chinuitoare că zeii au început să-l pedepsească pentru păcatele şi crimele sale. Petronius nu credea că Nero ar putea iubi cu adevărat şi profund nici chiar pe propriul său copil. Era convins că aşa cum exagerase în adorarea lui, avea să exagereze şi în durere. Şi nu se înşelase. Nero asculta consolările senatorilor şi ale curtenilor cu faţa împietrită, cu ochii pironiţi în gol. Era limpede că – chiar dacă suferinţa lui era reală – îl preocupa mai ales impresia pe care o face durerea lui asupra celor de faţă. Pozând în Niobe{93}, dădea o reprezentaţie de durere părintească, aşa cum ar da-o un comediant pe scenă. Nu reuşea nici măcar să se menţină într-o poză a durerii tăcute şi împietrite. Din când în când mima gesturi ca şi cum şi-ar fi pus, chipurile, ţărână în cap, alteori gemea surd, iar când îl zări pe Petronius, sări în sus şi începu să strige cu o voce tragică, aşa ca să-l audă toţi:

Eheu!… Şi tu eşti vinovat de moartea ei! După îndemnul tău a intrat între aceste ziduri duhul cel rău care printr-o privire a frânt viaţa în pieptul ei… Vai mie! Aş fi preferat ca ochii mei să nu mai fi văzut lumina lui Helios… Vai, mie! Eheu! Eheu!

Şi, ridicând vocea tot mai mult, izbucni într-un ţipăt disperat. Petronius hotărî într-o clipă să joace totul pe un zar. Întinzând mâna, smulse repede năframa de mătase pe care Nero o purta întotdeauna la gât şi i-o puse pe gură.

Stăpâne! spuse el cu gravitate. Dă foc Romei şi lumii întregi de durere, dar păstrează-ne vocea ta!

Cei de faţă rămaseră uluiţi. Rămase uluit pentru o clipă însuşi Nero. Numai Petronius stătea impasibil. Ştia el prea bine ce face. Terpnos şi Diodor aveau doar poruncă expresă să-i astupe gura, dacă împăratul, ridicând prea mult glasul, şi l-ar fi pus în primejdie.

Împărate, spuse el cu aceeaşi gravitate şi tristeţe, am avut o pierdere nemăsurată, să ne rămână măcar consolarea asta drept mângâiere!

Faţa lui Nero tremură şi după o clipă în ochii lui luciră lacrimile. Deodată, îşi sprijini mâinile pe umerii lui Petronius şi, punând capul pe pieptul lui, începu să repete printre sughiţuri:

Numai tu singur din toţi te-ai gândit la asta, tu singur, Petronius! Tu singur!

Tigellinus se îngălbeni de invidie, iar Petronius spuse:

Pleacă la Antium! Acolo a venit ea pe lume, acolo a pogorât asupra ta bucuria, acolo are să-ţi vină alinarea. Lasă ca aerul mării să-ţi împrospăteze gâtul tău divin; lasă ca pieptul tău să respire umezeala sărată. Noi, credincioşii tăi, vom merge pretutindeni după tine, îţi vom alina durerea prin prietenia noastră, iar tu ai să ne-o alini prin cântecul tău.

Da, spuse Nero, îndurerat, am să scriu un imn în memoria ei şi am să-i compun muzica.

Pe urmă ai să cauţi soare cald la Baiae.

Pe urmă uitarea în Grecia.

În patria poeziei şi a cântecului!

Şi atmosfera împietrită, apăsătoare se risipea treptat, ca norii care acoperă soarele. Începu o discuţie, încă plină de tristeţe, dar şi de planuri de viitor referitoare la călătoriile impuse de anunţata vizită a lui Tiridates, regele Armeniei. Tigellinus încercă să mai amintească de farmece, însă Petronius, acum sigur fiind de succes, primi provocarea pe faţă.

Tigellinus, spuse el, crezi oare că farmecele pot lovi în zei?

Însuşi împăratul a vorbit de farmece, răspunse curteanul.

Durerea a vorbit, nu împăratul, însă tu ce crezi despre asta?

Zeii sunt mult prea puternici ca să fie atinşi de farmece.

Atunci ai negat divinitatea împăratului şi a familiei lui?

Peractun est{94}! mormăi Eprius Marcellus, care stătea alături, folosind strigătul pe care-l dădea poporul când un gladiator în arenă era lovit decisiv şi nu mai era nevoie să fie lichidat.

Tigellinus îşi înăbuşi mânia. Între el şi Petronius exista de mult o rivalitate acerbă pentru câştigarea graţiilor lui Nero. Tigellinus avea avantajul că Nero în faţa lui se simţea mai la largul său. Până acum însă, de câte ori se ciocniseră, Petronius câştigase prin inteligenţă şi spirit.

Aşa se întâmplă şi de astă dată. Tigellinus tăcu. Îşi notă doar în minte numele senatorilor care îl înconjurară imediat pe Petronius, când se retrase în fundul sălii, convins că, după cele întâmplate, el o să fie categoric favoritul împăratului.

Ieşind din palat, Petronius se duse la Vinicius şi, povestindu-i incidentul cu împăratul şi Tigellinus, spuse:

Deocamdată, sunt la adăpost de primejdie nu numai Aulus Plautius şi Pomponia, ci şi persoanele noastre, ba chiar şi Ligia, pe care n-au s-o mai caute fie numai pentru că l-am sfătuit pe maimuţoiul ăla cu barbă arămie să plece la Antium, iar de acolo la Neapolis sau Baiae. Şi are să plece, fiindcă în Roma n-a îndrăznit până acum să dea reprezentaţii în public, la teatru, şi ştiu că de multă vreme doreşte să dea o reprezentaţie la Neapolis. Pe urmă visează să plece în Grecia, unde vrea să cânte în toate oraşele mai importante şi apoi, împodobit cu cununile oferite de graeculi, să-şi facă intrarea triumfală în Roma. În acest timp, vom putea s-o căutăm liniştiţi pe Ligia şi s-o ascundem undeva în deplină siguranţă. Ei bine, nobilul nostru filozof nu a venit până acum?

Nobilul tău filozof este un şarlatan. Nu! N-a fost, nu s-a arătat şi nici n-o să se mai