Sergentul a înghiţit în sec, încreţindu-şi fruntea.

— Poate o să se îndure comandantul de tine şi o să te pună doar să cureţi coteţele de porumbei până la sfârşitul războiului.

— Domnule sergent, a intervenit Angus, nu vreau să dăm de belea.

Sergentul s-a uitat la ceas.

— Piloţii şi echipajele trebuie să vină dintr-o clipă în alta. Mai ştii unde ai pus-o?

— În coada avionului, a răspuns Angus. Am pus-o prima.

— La naiba, trebuie să descărcăm, a spus sergentul scărpinându-se furios în cap, de parcă voia să scoată o căpuşă.

Ceilalţi soldaţi s-au uitat spre un hangar, apoi spre sergent.

— Bine, a spus el. Mişcaţi-vă repede.

Ollie a răsuflat uşurat. În secunda următoare a început să sune alarma.

Capitolul 20 EPPING, ANGLIA

— Ducesa! a strigat Susan de pe verandă.

S-a uitat spre şirurile de mesteceni de la marginea pădurii. Nici o mişcare, în afară de frunzele galbene ce fremătau prin mesteceni şi câteva vrăbii care zburau scurt de colo-colo.

— Ducesa!!

— Ai căutat în hulubării? a strigat Bertie din fotoliu.

Susan a întrat în casă.

— Peste tot.

Cu picioarele sprijinite pe un taburet, Bertie şi-a frecat genunchii.

— Se întoarce ea. Ţii minte când ne-am dus cu un stol la Willingham?

Susan a dat din cap şi s-a aşezat pe podea lângă el. Şi-a amintit de porumbeii tineri pe care îi luase la antrenament. Fusese una dintre puţinele dăţi când nu o luase şi pe Ducesa în călătorie. Când au ajuns în Willingham ca să le dea drumul, Ducesa a aterizat pe capota camionului şi a privit-o cu căpşorul înclinat într-o parte, de parcă ar fi zis De ce aţi plecat fără mine? De atunci nu o mai lăsaseră acasă.

— Cred că zboară în cerc deasupra aerodromului, a spus Bertie. O să se întoarcă înaintea lui Oliver.

— Ce-ţi mai fac genunchii? a întrebat ea, schimbând subiectul.

— La fel.

— Nu trebuia să ne plimbăm. O să plăteşti pentru asta mai târziu.

El şi-a aşezat mai bine picioarele pe taburet.

— Aveam nevoie de mişcare.

— Un ceai?

Bertie a dat din cap.

— Ar fi grozav, draga mea.

Susan s-a dus în bucătărie şi a pus ceainicul metalic pe plită. A deschis cutia cu ceai. Pe fund mai rămăsese o lingură de frunze mărunţite. S-a uitat pe geam la grădina care părea adormită, cu tulpini uscate şi lăstari chirciţi la pământ în aşteptarea iernii. Era cazul să sape prin grădină, sau chiar să dea o raită prin pădure în căutarea de ceva ierburi cât de cât bune de făcut infuzie. Deocamdată, aveau să se mulţumească cu un ceai slab.

Susan a aruncat o privire la ceasul din perete: 2:47 după-amiază. La ora asta, porumbeii erau în avioane, mai mult ca sigur. Nu ştia când avea să înceapă operaţiunea, dar bănuia că urmau să decoleze la adăpostul întunericului, la fel ca Luftwaffe. Spera ca porumbeii să nu se sperie. La urma urmei, nu mai fuseseră până acum într-un avion. Nici ea, de altfel. Poate că o să reuşească să-şi pună capul sub aripă şi să doarmă. Câţi dintre ei aveau să se întoarcă?

Fii tare ca oul, şi-a spus.

S-a aşezat la masa din bucătărie şi s-a întors cu gândul la Ollie. Se bucura că însoţea porumbeii, ştia că o să aibă grijă de ei. Cu toate că îl cunoştea de atât de puţin timp, îi câştigase încrederea. Poate erau atenţia cu care o înconjura şi interesul pentru porumbei; ori poate era felul în care îi purta de grijă lui Bertie, aducându-i prosoape reci pentru genunchii bolnavi, un lucru pe care ea îl preţuia din suflet.

Se simţise bine în clipele petrecute pe sofa alături de el, când îi povestise lucruri pe care nu le mai împărtăşise altora. În preajma lui Ollie, avea o stare de linişte cum nu mai simţise alături de alţi bărbaţi. Seara asta urma să fie îngrozitoare, porumbeii ei aruncaţi în luptă în timp ce Luftwaffe avea să arunce un alt rând de bombe asupra Londrei. Se alina însă cu gândul că Ollie avea să fie alături de ea, cel puţin câteva luni de acum încolo, până când urma să fie liber să intre în RAF. Pentru asta o să-şi facă griji la momentul potrivit. Acum însă, mai aveau destul timp să se bucure unul de altul.

Bertie a intrat şchiopătând în bucătărie.

Susan a ridicat privirea spre el.

— Ceaiul e gata în câteva clipe.

Bunicul a făcut semn spre plită. Susan şi-a dat seama că uitase să aprindă arzătorul.

— Cred că sunt un pic cam distrată.

— E de înţeles, draga mea.

Susan s-a ridicat să aprindă focul, în timp ce Bertie s-a aşezat la masă.

— Te gândeşti la porumbei?

— Da.

— Şi la Ollie?

Susan s-a înroşit la faţă. A ezitat câteva clipe, apoi a încuviinţat din cap.

Bertie a zâmbit, a tras un scaun lângă ea şi i-a făcut semn cu mâna să ia loc.

Susan şi-a frecat uşor braţele şi s-a aşezat.

— Ştiu, a spus Susan.

Se aştepta să audă o predică despre cum trebuie să se poarte o domnişoară bine-crescută, sau poate despre riscul de a te apropia prea mult de un străin, cu atât mai mult de un bărbat care urma să plece pe front nu după mult timp. Dar Bertie a surprins-o.

— Oliver de Maine al nostru s-a ataşat destul de mult de porumbei, a spus el scoţând pipa din buzunar.

Ea a şovăit puţin.

— Da, destul de mult.

Bertie a îndesat tutun în pipă, a aprins un băţ de chibrit şi a pufăit.

— Grăunţele sunt pe terminate. Mâine poate vă duceţi în sat, tu şi Ollie, să mai cumpăraţi ceva.

Susan a simţit că umerii i se