sau lărgiri ale lor în funcţie de temperatura din interior. Pentru a avea o umiditate constantă se sapă galerii sub cuib până la pânza de apă freatică. De aici apa este adusă şi depusă în locuri speciale, permiţând astfel menţinerea umidităţii în interior.

  Ca şi la furnici, şi la termite întâlnim tot o societate bazată pe "exploatare", compusă din caste. Hrana o produc numai lucrătoarele; restul coloniei primeşte hrana direct de la acestea.

  Asemenea multor vietăţi, şi termitele au multă "grijă" pentru igiena lor. "Lucrătoarele, ne spune E. A. Pora, se curăţă unele pe altele foarte amănunţit, curăţă regina, regele, soldaţii, larvele".

  Comunicarea prin dans. Albinele sunt cel mai bine cunoscute de om nu numai pentru mierea pe care o produc, ci şi pentru perfecţiunea cu care îşi construiesc fagurii. La fel ca la termite şi furnici, întreaga colonie desfăşoară o activitate coordonată, ca şi cum ar fi un singur organism ale cărui părţi componente sunt formate din indivizii coloniei. Complexitatea unei astfel de coordonări între mii de indivizi necesită posibilităţi de comunicare deosebite. Este cunoscută epocala descoperire pe care o face Karl von Frisch privitoare la comunicarea albinelor prin limbajul dansului.

  Distanţa şi direcţia pentru sursa de hrană sunt indicate în funcţie de unghiul pe care îl face poziţia soarelui cu axul longitudinal al dansului albinei orientat spre sursă. Cum soarele nu are o poziţie fixă în spaţiu, albina va indica de fiecare dată unghiul corespunzător noii poziţii solare. Aceasta înseamnă că ea nu poate executa o mişcare stereotipă, transmisă genetic, ci trebuie să "calculeze" în funcţie de situaţia ivită. Experimente cu surse aşezate în diferite poziţii au evidenţiat mişcări de dans corespunzătoare momentului creat artificial. Când soarele este acoperit de nori, albina se orientează după lumina polarizată, fenomen reprodus experimental tot de către Karl von Frisch. S-a remarcat însă de către D. I. Johnson şi A. M. Wenner că albinele dispun şi de alte mijloace de comunicare, încă neînţelese, în afara marcării prin miros (feromoni) şi dans.

  O temperatură constantă. Asemenea termitelor, şi albinele au nevoie de o temperatură constantă în stup, întocmai ca un organism homeoterm. S-a constatat că în centrul stupului temperatura se situează totdeauna în jurul a 35 oC, inclusiv în timpul iernii. Dacă temperatura în stup creşte peste această limită sunt aduse picături de apă pe faguri de către o parte a albinelor, în timp ce altele bat din aripi generând un curent de aer care, prin evaporarea apei, va avea ca efect scăderea temperaturii. Când în stup se răceşte, toate albinele bat din aripi pentru a produce căldură. Larvele din alveole sunt încălzite iarna cu propriul corp al albinelor aşezate în mai multe straturi deasupra lor.

  S-a observat că în afara acului cu care se apără, albinele sunt în stare să fabrice substanţe toxice. In acest scop culeg nectar de la plante otrăvitoare pe care îl introduc în doze toxice pentru intruşi şi inofensive pentru albine. Ceea ce nu înseamnă că nu pot cădea victime sau nu sunt furate niciodată. Pot fi victime ale altor invazii de albine care vor să-şi însuşească în mod samavolnic mierea sau sunt păcălite de fluturele numit "cap de mort". Acesta imită zumzetul mătcii tinere, care exercită un efect "magic" asupra albinelor, înfruptându-se în voie din miere.

  Un comportament nu mai puţin ciudat prin ingeniozitatea sa, expresie a inteligenţei la care a ajuns materia prin evoluţie, îl au şi unele vieţuitoare care dovedesc o "pricepere" de adevăraţi neurochirurgi.

  Viespile chirurgi. Viespile din familia Sphegidae, studiate de W. H. Thorpe şi G. P. Baerends, îşi depun ouăle în vizuini săpate în pământ. Pentru ca viitoarea larvă să aibă o hrană în permanenţă proaspătă, viespea realizează ceea ce noi am învăţat să facem târziu în laboratoarele de biologie, prin spinalizarea broaştelor care trebuie să rămână vii şi nemişcate în timpul diverselor experimente: paralizează victimele. Omizi, muşte, păianjeni, albine sunt înţepate de viespe în centrii nervoşi. Acestea rămân vii, dar paralizate. În această stare sunt transportate de viespe în cuib, unde sunt depuse unul sau mai multe ouă peste corpul lor. Când larva se dezvoltă va începe să se alimenteze mai întâi (!) cu părţile care nu provoacă moartea victimei. In acest fel, progenitura viespii va avea asigurată în permanenţă o hrană proaspătă. Omul n-a reuşit încă să inventeze o asemenea "conservă vie", cum o numeşte Sergheev (1976).

  O măiestrie "ştiinţifică" şi mai înaltă dovedeşte viespea atunci când atacă păianjeni otrăvitori. Pentru a-1 face inofensiv, un astfel de păianjen este mai întâi răsturnat pe spate şi înţepat în ganglionul nervos prin care sunt comandaţi palpii cu otravă. Apoi o nouă înţepătură va provoca paralizia generală a victimei. O astfel de abilitate demonstrează şi cârtiţa, care-şi face depozite de râme vii obligate să nu fugă prin paralizia pe care le-o provoacă, distrugându-le inelele 3-4 în care sunt situaţi ganglionii cerebroizi.

  În faţa unor astfel de performanţe nu se poate vorbi desigur de înalta inteligentă a viespii sau a cârtiţei. Noi credem că ele nu ştiu de fapt ce fac. Dar nu se poate nega că actul conţine în sine tezaurizat un elocvent exemplu de înaltă inteligenţă a naturii.

  Răbdarea cercetătorilor a mers şi mai departe. S-au făcut diverse experimentări pentru a vedea şi modalitatea de orientare a viespilor la cuib. O viespe îşi sapă mai multe cuiburi, pe care la plecare le astupă cu pământ sau nisip. S-au confecţionat chiar cuiburi artificiale pe care viespea le-a acceptat. Deşi are mai multe, viespea nu uită nici un cuib neaprovizionat şi asta chiar după mai multe zile.

  Întoarcerea la cuib se face fără ezitări, când configuraţia terenului din jur rămâne nemodificată. S-a constatat că la plecare viespea îşi fixează mai multe repere din teren. Este greu să mai implicăm simplist şi aici instinctele, pentru a ne salva propria ignoranţă. I. Akimuşkin a făcut observaţii asupra viespii numită "lupul albinelor" din familia Philanthidae. La plecarea la vânătoare de albine, viespea şi-a lăsat cuibul în interiorul unui cerc de conuri de pin aflate întâmplător