sub această formă. Cercetătorul mută în absenţa insectei cercul de conuri în aşa fel încât cuibul să rămână situat în afara cercului. Viespea vine cu prada, sigură de sine, direct în interiorul cercului. Ea memorase deci această configuraţie. Mutând mereu cercul, viespea va continua să vină tot în interiorul său după cuib. Dacă se înlocuiesc conurile cu bucăţi de lemn, viespea va veni în noul dispozitiv de formă arculară demonstrând că ea a memorat nu obiectele, ci dispoziţia lor.

  Natura nu face risipă de inteligenţă. Naivitatea dovedită în faţa curselor întinse de cercetători contrastează flagrant cu abilitatea de a detecta cu exactitate centrii nervoşi ai victimelor sale. Dar situaţia este creată artificial. Dacă şi în natură s-ar fi întâmplat la fel, suntem siguri că ar fi avut capacitatea să depăşească şi acest handicap. Spre deosebire de om, natura nu pare să facă risipă de inteligenţă. La nivelurile inferioare de existenţă, natura a înzestrat fiinţele cu tot ceea ce le este necesar pentru viaţa lor. Cum am mai spus, fiecare fiinţă pare să îşi ajungă sieşi. Dacă pentru viaţa unei albine ar fi fost nevoie de capacitatea de a face, spre exemplu, calcule integrale, atunci, cu siguranţă ar fi avut-o!

  Marea lecţie a naturii. Aceasta este, după opinia noastră, marea lecţie pe care ne-o dă observarea naturii. Este ca şi cum, odată ajuns la actuala formă şi funcţie a creierului, omului i s-ar fi spus "ajută-te singur", în timp ce restul lumii vii este, prin structura sa, ajutată. Dar dacă aici stau limitele omului, tot aici găsim şi superioritatea sa. Este singura fiinţă capabilă să se ajute pe sine, să se perfecteze dincolo de fixitatea tiparelor naturii. Cum vom mai aborda aceste laturi ale cunoaşterii, să revenim la subiectul în discuţie.

  Rudimente de gândire. Alte experienţe au arătat că viespea îşi ia două zone de reper; dispoziţia obiectelor din jurul cuibului şi arborii mai înalţi, de la. Înălţimea cărora va inspecta terenul atunci când nu-şi mai găseşte cuibul. Când cară o pradă mai mare, viespea o târăşte în linie dreaptă la cuib, deşi a plecat în zbor la vânat. Când are ezitări se urcă într-un copac pentru a culege informaţii.

  Fără îndoială că aici ne întâlnim cu rudimente de gândire şi nu cu o simplă înşiruire de mişcări stereotipe. La dimensiunile sistemului lor nervos, astfel de performanţe ridică într-adevăr un semn de întrebare.

  Experienţe în laborator au relevat şi la alte animale conduite ce depăşesc limitele impuse de insecte. Bernadette Muckensturm a studiat comportamentul ghidrinului. In jurul cuibului său a înfipt mai întâi bucăţele de lemn. Acesta le-a smuls. A acoperit apoi cuibul cu o pânză de nailon şi a fixat-o cu pietre. Dacă ar fi acţionat simplul instinct ar fi fost de aşteptat ca peştele să se repeadă orbeşte la pânza de nailon, dar el a procedat mult mai "cuminte": a dat mai întâi pietrele la o parte şi apoi nailonul (!).

  Inteligenţa anticipativă. Se spune că, spre deosebire de om, celelalte animale trăiesc numai în prezent, fiind lipsite de capacitatea de anticipare, unul din elementele cheie ale învăţării şi ale inteligenţei. Facem abstracţie că o serie de conduite instinctive au ca obiect împlinirea unor scopuri viitoare (construirea cuibului pentru reproducere, spre exemplu). Cităm după Sergheev câteva măsuri de "prevedere", întâlnite la unele animale.

  Veveriţa înfige în ramuri de brad ciuperci la uscat, de care va avea nevoie iarna. În "cămara" sa sunt de asemenea adunate conuri şi nuci. Un animal rozător, Lagomys, în fiecare toamnă se apucă de "cosit" fânul. Alege după gust anumite ierburi, le usucă în strat subţire, întocmai ca un gospodar priceput, şi le aşază apoi într-o anumită ordine în mici stoguri de fân, care vor servi ca viitoare hrană pentru iarnă.

  Şi alte rozătoare îşi umplu cămările cu seminţe de cereale pentru iarnă şi tocmai în aceasta constau şi pagubele pe care le aduc agriculturii. Fără îndoială că astfel de conduite sunt declanşate auto-mat şi nu deliberat. Dacă se ţin veveriţele în laborator, ele vor începe toamna să "sape" în podea pentru a-şi îngropa conurile, deşi gestul în acest caz e pur simbolic. Oricum, nu ştim ce să apreciem mai mult aici, instinctele inteligente sau inteligenţa instinctelor.

  Pentru o înţelegere cât mai clară într-un sector încă prea puţin clarificat, să cităm un alt exemplu. Se introduce un crab într-un vas de sticlă ce se astupă cu un dop. Vasul este oferit unei caracatiţe. Intre caracatiţă şi crab nu se interpun acum decât pereţii transparenţi ai sticlei. Caracatiţa înconjoară vasul cu braţele încercând să ajungă la crab. După mai multe tatonări ajunge la dop, îl mişcă şi până la urmă îl scoate şi prin gâtul deschis îşi introduce un braţ, cuprinde crabul, îl scoate la exterior, îl sfărmă şi-1 înghite. La o nouă experienţă, caracatiţa scoate imediat dopul şi prinde crabul din interior. «Fără doar şi poate, spune E. A. Pora, aici este vorba de un act de "inteligenţă", de un act care a avut un gând, o acţiune gândită şi reuşită». Il vom considera şi un exemplu de act deliberat la care se ajunge prin încercare şi eroare şi care include în sine o prelucrare de informaţie şi o memorare, deci un act de învăţare relativ complex, realizat de un substrat neuroanatomic simplu. La o nouă apariţie a stimulului, caracatiţa a anticipat scopul şi şi-a pus în acţiune mijloacele învăţate din experienţă pentru realizarea lui.

  Corăbii vii. In ciuda simplităţii în organizarea sistemului nervos la celenterate, o meduză este capabilă să "presimtă" furtunile, coborând în adâncuri înainte ca valurile agitate s-o zdrobească de stânci. Acelaşi procedeu îl adoptă şi coloniile de Physalia, care se scufundă în apă cu câteva ore înainte de furtună. După cum s-a remarcat, Physalia constituie şi un exemplu natural de "navigaţie cu pânze" în lumea vie. O veziculă pe care o umple cu gaze, numită pneumatofor, este propulsată de vânt întocmai ca o pânză. Mersul său este însă orientat după sursele de hrană ale coloniei şi nu după direcţia vântului. Prin