la Acoma. Poveşti ciudate, cu atît mai minunate pentru el cu cît îi erau spuse în limba cealaltă, pe care n-o înţelegea atît de bine. Zăcînd în pat, el se gîndea la Ceruri şi la Londra şi la Maica Noastră de la Acoma, la şirurile nesfîrşite de copilaşi crescuţi în sticle curate, şi la Iisus care se înălţa prin aer, şi la Linda care se înălţa prin aer, şi la Marele Director al Incubatoarelor Mondiale şi la Awonawilona.

 

O mulţime de bărbaţi veneau la Linda. Băieţii începuseră să-l arate cu degetul. În limba cealaltă, ciudată, spuneau că Linda e stricată; o insultau cu vorbe pe care el nu le înţelegea, dar ştia că sînt urîte. Într-o bună zi cîntară un cîntec despre ea, de mai multe ori, parcă nu mai sfîrşeau o dată. El zvîrli cu pietre în ei şi ei aruncară în el; o piatră ascuţită îi răni obrazul. Sîngeră fără oprire. Se umplu tot de sînge.

 

Linda îl învăţă să citească. Luînd o bucată de cărbune începu să deseneze pe pereţi – un animal şezînd, un copilaş într-o sticlă; apoi scrise nişte litere. UN PISOIAŞ PE UN COVORAŞ. UN COCON ÎN FLACON. El învăţa repede şi uşor. Cînd ajunse să citească toate cuvintele scrise de ea pe pereţi, Linda deschise cutia ei mare de lemn şi scoase de sub pantalonaşii ăia roşii şi caraghioşi – pe care nu-i purta niciodată – o cărticică subţire. O mai văzuse el de multe ori şi înainte.

— Cînd te faci mare, poţi s-o citeşti, îi spusese ea.

Ei bine, acum era destul de mare. Era mîndru.

— Mă tem că n-o să te amuze cine ştie ce, îi zise ea. Dar e singura pe care o am. Oftă. De-ai putea vedea măcar minunatele maşini de citit pe care le avem la Londra!

John începu să citească: Condiţionarea chimică şi bacteriologică a embrionului. Instrucţiuni practice pentru lucrătorii din depozitul de embrioni Beta. Numai citirea titlului şi-i luă un sfert de oră. Aruncă pe jos cartea, strigînd:

— Nesuferită! Nesuferită carte!

Şi începu să plîngă.

 

Băieţii tot mai cîntau cîntecul acela oribil despre Linda. Uneori îl mai luau în rîs şi pentru că era atît de zdrenţăros. Cînd îşi rupea vreo haină, Linda nu ştia să i-o coasă. Îi spuse că în Lumea de Afară oamenii îşi aruncau hainele găurite sau rupte şi luau altele noi.

— Zdrenţărosule! Zdrenţărosule! îi strigau băieţii.

„Dar eu ştiu să citesc, pe cînd ei nu“, îşi zicea în sinea lui. „Habar nu au ce înseamnă să citeşti.“

Nu era deloc greu – dacă se gîndea destul de mult la lectură – să se prefacă nepăsător cînd rîdeau de el. O rugă pe Linda să-i mai dea o dată cartea.

Cu cît îl arătau băieţii mai mult cu degetul şi-l batjocoreau cu cîntecele lor, cu atît citea el mai mult. Curînd ajunse să poată desluşi destul de bine toate cuvintele. Chiar şi pe cele mai lungi. Dar oare ce însemnau? O întrebă pe Linda; însă chiar cînd izbutea să-i răspundă, nu-l lămurea prea bine, iar de cele mai multe ori nu ştia să răspundă nimic.

— Ce sînt chimicalele? o întrebă el.

— A, chestii ca de pildă sărurile de magneziu şi alcoolul folosit pentru a-i menţine pe Delta şi Epsiloni mici şi înapoiaţi, şi carbonat de calciu pentru oase şi d-alde astea.

— Dar cum se fac chimicalele, Linda? De unde vin ele?

— Mde, asta nu prea ştiu. Le scoţi din sticluţe. Şi cînd se golesc, trimiţi la Depozitul Chimic să-ţi dea altele. Bănuiesc că le fac ăia de la Depozitul Chimic. Sau poate că trimit după ele la fabrică, habar n-am. Nu m-am ocupat niciodată de chimie. Întotdeauna am avut treabă doar cu embrionii.

Şi aşa se întîmpla cu toate celelalte lucruri de care întreba el. Linda nu părea să ştie niciodată nimic. Bătrînii din pueblo îi dădeau răspunsuri mult mai precise:

— Sămînţa oamenilor şi a tuturor fiinţelor, sămînţa soarelui, şi sămînţa pămîntului, şi sămînţa cerului – pe toate acestea le-a făcut Awonawilona din Ceaţa Creaţiei. Acuma lumea are patru pîntece; şi el şi-a lăsat sămînţa în cel mai de jos. Şi treptat sămînţa a început să crească…

 

Într-o bună zi (John calculă mai tîrziu că trebuie să fi fost curînd după ce împlinise el doisprezece ani) veni acasă şi găsi pe podeaua din dormitor o carte pe care n-o mai văzuse pînă atunci. Era groasă şi părea foarte veche. Avea coperţile roase de şoareci, iar unele pagini erau desprinse şi mototolite. O ridică de jos şi se uită la pagina de titlu. Cartea se numea Operele complete ale lui William Shakespeare.

Linda stătea culcată şi sorbea dintr-o ceaşcă mescalul acela care mirosea îngrozitor.

— Mi-a adus-o Popé, îi zise ea, cu glasul răguşit şi înecat, aproape de nerecunoscut. Cică era printr-un cufăr de la Antilopa Kiva. Probabil zace acolo de sute şi sute de ani. Eu cred că aşa este, pentru că m-am uitat la ea şi e plină de prostii. Necivilizată. Dar, oricum, o să fie bună pentru tine ca să-ţi faci exerciţiile de lectură.

Mai sorbi o dată din ceaşcă, apoi o lăsă pe podea lîngă pat, se întoarse pe partea cealaltă, sughiţă de vreo două ori şi adormi.