John deschise cartea la întîmplare:

Să mai trăieşti în acra

Sudoare-a unui pat incestuos,

Iubind şi giugiulindu-te-n dezmăţ

Pe-o cocină scîrnavă…2

Cuvintele acelea ciudate începură să alerge unele după altele prin mintea lui, să bubuie ca un tunet vorbitor; ca tobele la dansurile acelea de vară dacă tobele ar fi putut rosti cuvinte; ca bărbaţii care cîntau Cîntecul Recoltei atît de frumos că te făceau să plîngi; ca bătrînul Mitsima care rostea vorbe vrăjite peste penele lui şi beţele crestate şi oscioarele şi pietricelele lui – kiatla tsilu silokwe silokwe. Kiai silu silu, tsithl – dar mai frumos decît vrăjile lui Mitsima, pentru că însemnau mult mai mult, pentru că îi vorbeau lui; spuneau minunat, deşi nu se înţelegeau decît pe jumătate, o vrajă teribil de frumoasă despre Linda; despre Linda zăcînd acolo şi sforăind, cu cana goală pe podea lîngă pat. Despre Linda şi Popé, Linda şi Popé.

Îl ura tot mai tare pe Popé. Omul poate să zîmbească mereu şi totuşi să fie un ticălos. „Fiară desfrînată, nemernic sîngeros! Făr’ de căinţă, putred vînzător.“3 Dar ce însemnau exact vorbele acelea? Nu ştia decît în parte. Însă vraja lor era puternică, îi răsuna bubuitor în cap şi, într-un fel, parcă pînă atunci nu l-ar fi urît cu adevărat pe Popé! – pentru că nu era în stare să spună cît de mult îl ura. Dar acum avea aceste cuvinte, aceste cuvinte ca nişte bătăi de tobe şi cîntece de magie. Aceste cuvinte, şi povestea stranie – foarte stranie – din care fuseseră scoase (n-o înţelegea deloc, dar era minunată, chiar aşa i se părea, da, minunată) – îi dădeau un motiv de a-l urî pe Popé; şi ele făceau ca ura lui să fie şi mai concretă; chiar şi pe Popé îl făceau mai concret.

Într-o zi cînd se întoarse de la joacă, găsi uşa de la încăperea dinăuntru deschisă, şi-i văzu culcaţi împreună în pat, adormiţi – Linda albă şi Popé negru alături de ea, cu un braţ petrecut pe sub umerii ei şi cu mîna cealaltă, întunecată, pe sînul ei şi una din cozile lui lungi îi cobora pe gît ca un fel de şarpe negru care încerca s-o gîtuie. Pe podea, lîngă pat, erau tigva lui Popé şi o cană. Linda sforăia.

Inima băiatului aproape că dispăru, lăsînd în locul ei o gaură. Se simţi gol pe dinăuntru. Gol, şi rece, şi destul de bolnav, şi buimac. Se sprijini de perete ca să se liniştească. „Făr’ de căinţă, nemernic, vînzător, desfrînat…“ Ca nişte tobe, ca oamenii care cîntă cînd culeg grînele, ca o vrajă, cuvinele se învîrtejeau, se repetau la nesfîrşit în capul lui. De unde mai înainte îi fusese frig, acum deodată îl cuprinsese o fierbinţeală. Obrajii îi ardeau din pricina sîngelui care năvălise în ei, camera se învolbura şi se întuneca dinaintea ochilor lui.

„Îl omor, îl omor, îl omor!“ îşi tot spunea în sinea lui. Şi deodată îi veniră în minte şi alte vorbe:

Cînd doarme beat, cînd turbă, cînd e-n patul

Plăcerilor incestului, cînd joacă…4

Vraja era de partea lui, vraja explica lucrurile şi dădea ordine. Se trase îndărăt în odaia de la intrare. „Cînd doarme beat…“ Cuţitul de tăiat carne zăcea pe jos lîngă vatră. Îl ridică şi se îndreptă în vîrful picioarelor către uşa aceea. „Cînd doarme beat, cînd doarme beat…“ Străbătu camera şi lovi cu cuţitul – ah, sîngele! – lovi iar cu cuţitul, iar Popé se trezi din somn. Ridică din nou cuţitul să mai lovească o dată, dar se trezi cu încheietura mîinii prinsă ca într-un cleşte şi… au! au!… răsucită. Nu se putea mişca, era imobilizat, iar ochii mici şi negri ai lui Popé erau la un lat de palmă de ai lui, privindu-i fix foarte de aproape. Se uită în altă parte. Pe umărul stîng al lui Popé erau două tăieturi.

— Ah, sînge! striga şi plîngea Linda. Uite, sînge!

Niciodată nu putuse suferi să vadă sînge. Popé îşi ridică cealaltă mînă – ca să-l lovească, crezu băiatul şi se încordă pentru a primi lovitura. Dar mîna lui Popé nu făcu decît să-l apuce de sub bărbie şi să-i răsucească faţa pentru a-l sili să-l privească din nou. Mult timp, ceasuri, ceasuri de-a rîndul. Şi deodată nu se mai putu stăpîni şi începu să plîngă.

Popé izbucni în rîs:

— Hai, du-te! spuse el în cealaltă limbă, a indienilor. Du-te, viteazul meu Ahaiyuta!

Băiatul fugi dincolo ca să-şi ascundă lacrimile.

— Ai împlinit cincisprezece ani, îi spuse bătrînul Mitsima în limba lui indiană. Acum te pot învăţa să modelezi lutul.

Aşezîndu-se pe vine la malul rîului, începură să lucreze împreună.

— Mai întîi, zise Mitsima luînd în mînă o bucată de lut bine udat, facem o mică lună.

Bătrînul turti şi stoarse boţul de lut pînă făcu din el un disc, apoi îi răsuci capetele în sus; luna luă forma unei ceşti nu prea adînci.

Încet şi fără prea multă îndemînare, imită şi el gesturile delicate ale bătrînului.

— Luna, o ceaşcă, iar acum un şarpe.