Mitsima răsuci alt boţ de lut, prefăcîndu-l într-un cilindru lung şi flexibil din care făcu un cerc pe care-l apăsă pe buza ceştii.

— Şi pe urmă alt şarpe! Şi încă unul şi pe urmă al treilea.

Cerc cu cerc, Mitsima făuri marginile oalei; strîmtă, apoi bombată şi îngustîndu-se iarăşi către gît. Mitsima storcea şi bătea uşurel lutul, îl mîngîia şi pe urmă îl zgîria; şi în cele din urmă luă forma chiupului obişnuit din Malpais, dar alb ca smîntîna şi nu negru, şi încă destul de moale. Alături era şi oala făcută de el, o parodie strîmtă a celei lucrate de Mitsima. Privindu-le pe amîndouă, nu putu decît să rîdă.

— Dar următoarea va fi mai bună, zise el şi începu să umezească alt boţ de lut.

Să modeleze, să dea o formă lucrurilor, să simtă degetele cîştigînd îndemînare şi putere – toate acestea îi provocau o plăcere extraordinară.

— „A, B, C, vitamina D te creşte“, cînta el încetişor, pentru sine, în timp ce lucra. „Untura-i în ficat, ficatul e în peşte.“

Şi Mitsima cînta – un cîntec despre vînarea unui urs. Şi lucrară pînă seara şi ziua aceea îl umplu de o fericire intensă, copleşitoare.

— Iarna viitoare am să te învăţ să faci un arc, îi spuse bătrînul Mitsima.

Rămase multă vreme afară, în faţa casei. În cele din urmă ceremoniile dinăuntru se încheiară. Uşa se deschise. Ieşiră. Primul păşi afară Kothlu, cu mîna dreaptă întinsă şi cu pumnul bine strîns, de parcă ar fi ţinut în el vreun giuvaier preţios. Îl urmă Kiakimé, tot aşa, cu mîna întinsă şi pumnul strîns. Păşeau fără o vorbă, şi tot muţi, îndărătul lor, veneau fraţii, şi surorile, şi verii, şi toată trupa bătrînilor.

Ieşiră din pueblo şi traversară mesa. La marginea falezei se opriră cu faţa spre soarele care abia se înălţa. Kothlu deschise mîna. În palmă avea o grămăjoară albă de făină; suflă asupra ei, şopti cîteva cuvinte, apoi aruncă făina, ca o mînă de pulbere albă, către soare. Kiakimé făcu la fel. Pe urmă tatăl ei păşi înainte şi ridicînd un băţ, cu pene la capăt, pregătit anume pentru ruga rituală, rosti o lungă rugăciune şi apoi aruncă băţul după făină.

— S-a sfîrşit, zise tare bătrînul Mitsima. Acum sînt căsătoriţi.

— Ei bine, zise Linda, cînd plecau de acolo, tot ce pot să spun este că mi se pare prea multă zarvă pentru atît de puţin. În ţările civilizate, cînd un băiat o vrea pe o fată, pur şi simplu… Dar unde te duci, John?

El nu luă în seamă chemarea ei, ci alergă, alergă înainte, departe, departe de tot, oriunde, numai să rămînă singur.

„S-a sfîrşit.“ Cuvintele bătrînului Mitsima îi reveneau neîncetat în minte. „Sfîrşit, sfîrşit…“ În tăcere şi de la mare distanţă, dar puternic, cu disperare, cu violenţă, fără speranţă, o iubise pe Kiakimé. Şi acum totul se sfîrşise. John avea şaisprezece ani.

Cînd fi-va lună plină la Antilopa Kiva se vor spune nişte taine, se vor săvîrşi şi se vor împărtăşi nişte taine. Ei, băieţii, aveau să coboare în Kiva şi să iasă de acolo bărbaţi. Băieţii erau cu toţii speriaţi şi totodată nerăbdători. Într-un tîrziu veni şi ziua aceea. Soarele cobora, luna se înălţa pe cer. Merse şi el împreună cu ceilalţi. La intrarea în Kiva stăteau în picioare nişte siluete întunecate, bărbaţii; scăriţa cobora spre adîncurile în care bezna era risipită de lumini roşii. Fruntaşii băieţilor începuseră deja să coboare. Deodată unul dintre bărbaţi păşi înainte, îl apucă pe John de braţ ş-l scoase afară din rînd. Se eliberă din strînsoarea aceea şi-şi reluă locul printre ceilalţi. De data asta bărbatul îl pocni şi-l trase de păr.

— Nu e pentru tine, albule!

— Nu e pentru fiul căţelei, zise un alt bărbat.

Băieţii rîseră.

— Pleacă!

Cum el mai zăbovea încă la marginea grupului, bărbaţii îi strigară iarăşi:

— Pleacă!

Unul dintre ei se aplecă, ridică de jos o piatră şi aruncă după el:

— Pleacă, pleacă, pleacă!

Urmă o adevărată ploaie de pietre. Însîngerat, alergă prin întuneric. Din adîncul Kivei cu lumini roşii veni zvon de glasuri care cîntau. Şi ultimul dintre băieţi coborîse scara. Numai el rămăsese singur-singurel.

Singur de tot, afară din pueblo, pe cîmpia goală de pe mesa. Stînca arăta ca oasele albite în lumina lunii. Jos în vale, coioţii, lupii preeriei, urlau la lună. Vînătăile îl dureau, rănile îi sîngerau încă. Dar nu de durere gemea el; suspina pentru că era atît de singur, fiindcă fusese alungat numai el, în această lume stearpă, alcătuită doar din stînci luminate de lună. La marginea prăpastiei se aşeză. Luna rămase îndărătul lui; privi în jos, în umbra neagră aruncată de mesa, în umbra neagră a morţii. Ar fi fost de ajuns un pas, un mic salt. Îşi întinse mîna dreaptă înspre lună. Din rana de la încheietură îi mai curgea încă sînge. La cîteva secunde o dată cădea cîte o picătură, întunecată, aproape fără culoare în lumina aceea moartă. Pic, pic, pic. „Dar mîine şi iar mîine…“5

Descoperise Timpul, şi Moartea, şi pe Dumnezeu.

— Singur, mereu singur, spunea tînărul John.

Vorbele lui stîrniră un ecou jalnic în mintea lui Bernard. Singur, singur…