— La fel sînt şi eu, zise el într-un acces de sinceritate nestăpînită. Groaznic de singur.

— Dumneavoastră? întrebă surprins John. Credeam că în Lumea de Afară… Adică, vreau să zic, Linda spunea întotdeauna că acolo nimeni nu e singur.

Bernard roşi stînjenit:

— Vezi tu, mormăi el fără să-l privească în ochi pe băiat, se vede treaba că eu sînt altfel decît majoritatea oamenilor. Dacă întîmplarea face să fii decantat în alte condiţii…

— Da, da, asta trebuie să fie, încuviinţă din cap tînărul. Dacă eşti altfel decît ceilalţi, eşti sortit să rămîi singur. Oamenii se poartă sălbatic cu tine. Ştiţi că m-au îndepărtat de la absolut toate? Cînd ceilalţi băieţi au fost trimişi să petreacă noaptea în munţi – ştiţi, cînd trebuie să visezi care-ţi va fi animalul sacru, n-am fost lăsat să merg cu ei; n-au vrut să-mi spună nici una din tainele lor. Şi nici acum nu-mi spun. Dar le-am aflat singur, adăugă el. Cinci zile n-am pus bucăţică de mîncare în gură şi apoi, într-o noapte, m-am dus singur în munţii de colo.

Şi arătă spre ei.

Bernard îi zîmbi cu un aer superior, dar plin de bunăvoinţă:

— Şi ai visat ceva?

Băiatul dădu din cap:

— Da, însă n-am voie să vă spun ce. Tăcu o vreme, apoi adăugă în şoaptă: — O dată am făcut ceea ce nu făcea nici unul dintre ceilalţi: am rămas cu spatele sprijinit de o stîncă în toiul unei zile de vară, cu braţele desfăcute, ca Iisus pe cruce.

— Dar pentru ce?

— Am vrut să ştiu şi eu ce înseamnă să fii răstignit. Să atîrni acolo în arşiţa soarelui…

— Bine, dar de ce?

— De ce? Păi… Şovăi. Pentru că simţeam că trebuie s-o fac. Dacă Iisus a putut să sufere astfel… Şi pe urmă, dacă ai fi făcut ceva rău… În fine, eram nefericit; şi ăsta era un alt motiv.

— Mi se pare o cale tare ciudată de a-ţi vindeca nefericirea! îi zise Bernard.

Totuşi, gîndindu-se mai bine, îşi spuse că la urma urmei vorbele băiatului aveau ceva miez. Era mai bine decît să iei soma…

— După o vreme am leşinat, continuă tînărul. Am căzut cu faţa în jos. Vedeţi semnul ăsta unde m-am rănit?

Îşi ridică hălăciuga de păr galben de pe frunte. Pe tîmpla dreaptă se vedea cicatricea, palidă şi încreţită.

Bernard se uită, iar apoi repede, cu un mic fior, întoarse ochii. Felul în care fusese condiţionat îl făcuse nu atît milos, cît îngrozitor de sensibil la orice-i putea stîrni greaţa. Pe el simpla sugerare a bolii ori a rănilor nu numai că-l îngrozea, ci îl şi umplea de dezgust şi repulsie. Ca şi murdăria sau infirmitatea, ori bătrîneţea. Schimbă imediat subiectul:

— Mă întreb dacă ai vrea să vii cu noi la Londra? întrebă Bernard făcînd prima mutare într-o campanie a cărei strategie o elaborase în taină încă de cînd – acolo în căsuţă – îşi dăduse seama cine ar trebui să fie „tatăl“ acestui tînăr sălbatic. Crezi că ţi-ar plăcea?

Faţa tînărului se lumină:

— Chiar vorbiţi serios?

— Bineînţeles. Adică, dacă obţin permisiunea.

— Cu tot cu Linda?

— Mde… (Şovăi, cuprins de îndoială: „Ah, fiinţa aceea revoltătoare! Nu, era imposibil. Afară doar dacă… dacă…“ Deodată îi veni în minte lui Bernard că tocmai înfăţişarea ei scandaloasă s-ar putea dovedi un avantaj imens.) A, sigur că da! strigă el, compensîndu-şi primele şovăieli printr-un exces de cordialitate zgomotoasă.

Tînărul trase adînc aer în piept:

— Vai, cînd mă gîndesc că s-ar putea să se împlinească… ceea ce am visat toată viaţa! Vă mai amintiţi ce spune Miranda?

— Cine-i Miranda?

Dar tînărul nici nu auzi întrebarea, lucru evident, pentru că începu să recite:

— „O, ce minune!“ Ochii îi străluciră şi faţa i se aprinse, scînteind de roşeaţă: „O, ce minune! Ce de făpturi alese! Ce frumoasă-i omenirea!“6

Roşeaţa îi spori deodată; se gîndea la Lenina, la un înger îmbrăcat în mătase artificială vert-bouteille lucind de tinereţe şi de creme faciale, durdulie şi plină de zîmbete binevoitoare. Glasul începu să-i tremure:

— „O, minunată lume nouă“7, începu el, şi apoi se întrerupse brusc; îi fugise tot sîngele din obraji; era palid ca hîrtia. Sînteţi însurat cu ea? întrebă John.

— Dacă sînt… ce?

— Căsătorit. Ştiţi – de-a pururi. În limba indienilor se zice „de-a pururi“. Ceva care nu se mai poate rupe.

— Vai, Ford, nu! răspunse Bernard fără a-şi putea stăpîni rîsul.

Rîse şi John, dar din cu totul alt motiv – pur şi simplu de bucurie:

— „O, minunată lume nouă!“ repetă el. „O, minunată lume nouă care-i cuprinzi.“ Să pornim îndată.

— Uneori vorbeşti într-un chip foarte ciudat, îi zise Bernard, privindu-l lung, uluit, pe tînăr. Şi oricum, n-ar fi mai bine să aştepţi pînă cînd vei vedea cu ochii tăi lumea nouă?