din trecut sau un film în care sînt reținute imaginile care ne-au impresionat cel mai mult în decursul vieții, ceea ce revăd oamenii atunci cînd se află pe patul de moarte. Psihicul poate fi comparat și cu o centrală telefonică unde se fac sau se întrerup contactele cu lumea interioară și exterioară. Sau cu o sticlă imensă în care se află niște peștișori care sînt terorizați de o știucă. Peștișorii vor tot timpul să iasă afară prin orificiu, dar acolo se află de pază știuca. Din cauza asta ei trebuie să stea treji tot timpul. Înțelegeți ceva, copii?

— Da, doamnă, înțelegem, strigă Dudu, dar tot nu ne-ați spus ce e sufletul. Adică psihicul.

— Am să vă spun imediat. Știința modernă a localizat cu precizie psihicul. El se află undeva în creier. Știm cu precizie unde se află centrii senzoriali, adică cei care produc senzațiile (frig, foame, spaimă, prudență etc.), centrii motori, vorbitul, inteligența, afectivitatea.

— Doamnă, este adevărat că oamenii inteligenți au creierul mai mare?

— Bineînțeles. Există o relație directă între inteligență și greutatea creierului. Dar ce voiam să vă mai spun, copii? Că, într-un fel, sufletul nu se află doar în creier. Organele umane – nu toate, desigur – pot trăi și independent. O broască, dacă i se taie capul, continuă să trăiască și să reacționeze la anumite excitații exterioare. Inima, pusă într-o anumită soluție, continuă să trăiască, ceea ce a și făcut posibile pînă acum sute de transplanturi în lumea întreagă. La fel și intestinele, glandele. Orice celulă, dacă i se asigură condițiile pe care le-a avut în organism, trăiește independent. Cu alte cuvinte, viața se află, de fapt, în fiecare celulă, nu există o centrală a vieții, adică un suflet propriu-zis. Sau, dacă vreți, sufletul nu e unic, ci este dispersat în întreg organismul. El se naște odată cu omul și dispare odată cu el. Dar despre asta o să mai vorbim și altă dată. Poate chiar poimîine. Trebuie să mă sfătuiesc cu cineva, dar cu cine? În cine pot avea încredere? Mitică o fi avînd vreun prieten? Probabil că nu are pe nimeni. Cine-ar putea fi prieten cu un individ care are zilnic tulburări de comportament? La revedere, copii.

Cînd ieși în curte, Dudu veni lîngă ea și o apucă de mînă cu un gest spontan și sincer, care n-o surprinse cîtuși de puțin.

— Ce e, Dudule?

— Mama v-a rugat să treceți pe la noi. A făcut prăjituri cu nuci.

— Nu pot, Dudule, am niște treburi urgente.

— Vă rog, numai un pic. Altfel se supără.

— Bine, acceptă Nela, merg pentru un sfert de oră.

Fosta prințesă, durdulie și roșcovană, binedispusă întotdeauna, era reconfortantă prin aerul de mulțumire și împlinire pe care îl degaja întreaga ei făptură sănătoasă și armonioasă. Într-adevăr, făcuse niște prăjituri excelente.

— Doamnă profesoară, am necazuri cu Dudu în ultimul timp, îi spuse ea Nelei, cînd rămaseră singure.

— De ce?

— Doarme foarte puțin, e agitat, se zvîrcolește, vorbește în somn.

— Dați-i seara un ceai de tei sau o cană cu lapte rece.

— De unde? Ca să iei două sticle de lapte trebuie să te duci la coadă de la ora trei noaptea. Și cînd îl pui la fiert se brînzește. E făcut din prafuri.

— Atunci dați-i ceai de tei. E calmant.

Prințesa se apropie de Nela și-i șopti la ureche, deși erau singure în chioșcul din grădină:

— Dudu are foarte multă încredere în mine. De taică-su se mai ferește, dar de mine nu. Știți care e cauza? Dar să nu rîdeți de mine.

— Nu rîd.

— S-a îndrăgostit de dumneavoastră.

— Adevărat?! întrebă Nela, surîzînd.

— Da, mi-a mărturisit el. „Mamă”, zice, „mă gîndesc tot timpul la doamna profesoară Nela și o visez în fiecare noapte. Mi-aș da și viața pentru dînsa.”

— De fapt, zise Nela, cam asta e vîrsta la care se îndrăgostesc băieții prima oară. Fetele chiar mai devreme. Lăsați, am metoda mea să-l liniștesc.

— Dar să nu-și dea seama că v-am spus ceva.

— Nu, nici vorbă. Dar soțul dumneavoastră nu e acasă? Aș fi vrut să-i cer un sfat.

— S-a dus la colț să ia pîine și cartofi. Vine din moment în moment.

Duduveche se arătă extrem de bucuros cînd o văzu pe Nela, vizita ei îl onora. Intrară în casă și ea îi povesti ce i s-a întîmplat lui Mitică.

— Ce sfat îmi dați? îl întrebă.

Duduveche se gîndi cîteva clipe, apoi îi spuse, hotărît:

— Nu există decît două soluții: ori vă împăcați cu procurorul și acesta își retrage plîngerea, ori mergeți în audiență la prim-secretar.

Nela primi sugestiile lui Duduveche cu scepticism.

— În principiu, aveți dreptate, cam astea ar fi căile care ar putea duce la oprirea procesului. Dar credeți că un procuror, lovit și umilit, mai are în el atîta suflet încît să ierte? Mă îndoiesc. Iar la prim-secretar cum ajung? Și chiar dacă ajung, o să fie el dispus să intervină în favoarea lui Mitică? De ce ar face-o?

— Am auzit că e un om cumsecade și drept.

— Da, dar Mitică e vinovat față de procuror. L-a lovit.

— L-a lovit, dar nu l-a omorît.

Apoi tăcură îndelung. Nela se ridică și oftă.

— Am o idee. Am s-o încerc. Să vedem ce iese.

Cînd plecă, prințesa îi dădu o pungă cu prune și struguri din grădină. Dudu se afla în camera lui. Învăța.

Acasă, își puse o pereche de pantaloni albaștri, din catifea reiată, foarte strînși pe corp, o pereche de pantofi cu tocul înalt și o jachetă de piele. Așa cum arăta, și un orb s-ar fi întors după ea s-o privească, năucit.

— Ah, Doamne, frumoasă mai sînteți! strigă gazda, cînd o văzu plecînd. Unde vă duceți?

— În misiune, îi răspunse Nela, misterioasă.

La procuratura locală îl întrebă pe portar dacă procurorul Oprina e în sediu. Portarul era curios să știe de ce îl caută, în ce problemă, iar Nela, după ce îi puse în buzunarul de sus al vestonului cîteva țigări, mărturisi că are o chestiune strict particulară.

— Vreți să mergeți la dînsul?

— Nu, aș vrea să vorbesc cu el cînd iese.