— Peste douăzeci de minute.

— Perfect. Îl aștept.

Paznicul era tînăr, în putere, zdravăn, înalt, cu fața arsă de soare, venise de la țară.

— De ce ai plecat de la țară? se interesă Nela, ca să umple timpul cu ceva. N-o duceai bine acolo?

— Mă descurcam, îi răspunse paznicul, dar leafa e leafă. La ceape, dacă recolta e bună, îți dă cîte ceva. Dacă nu, te lasă să crăpi. Și am mai avut un motiv: am un băiat și o fată gemeni, care anul viitor dau treapta întîia. La țară nu învață nimic, profesorii sînt slabi și, chiar dacă ar fi ceva de capul lor, nu au cînd să se ocupe de copii, mereu îi cheamă la acțiuni. Ba să culeagă spice, ba să prășească, ba să culeagă porumb, ba plante medicinale, ba dracu’ și lacu’. Cînd nu-i cheamă pe copii, îi cheamă pe profesori la recensăminte, la adunări de deputați, la comisii electorale, la instructaje, la „Cîntările României”, la ce nu-ți trece prin minte. La oraș parcă e mai bine.

— Da, e ceva mai bine, zise Nela. Sînt și eu profesoară și pot să vă spun că e o diferență, dar nu prea mare. Sînt și aici destui profesori și destule profesoare care își bat joc de meserie, care habar n-au de materia pe care o predau.

— Nu știu, dar eu văd că copiii mei se simt mai bine aici. Uitați că iese tov procuror Oprina.

Paznicul îi ieși în întîmpinare procurorului și-i șopti ceva, confidențial. Acesta veni spre Nela zîmbindu-i cu toată fața, încîntat de surpriză.

— Pe mine mă așteptați, domnișoară? întrebă el.

— Da, îi zise Nela, zîmbindu-i suav. Aș vrea să vă răpesc un sfert de oră din viață.

— O, cu mare plăcere. Chiar și mai mult.

Nela își luă rămas-bun de la paznic, care îi sărută mîna, ceremonios, și plecă cu procurorul.

— Pot să îndrăznesc să vă invit la o bere? întrebă acesta. Mi-e o sete crîncenă.

— Sînteți amabil, dar credeți că se mai găsește undeva bere la ora asta?

— În principiu, nu, dar pentru noi se va găsi în mod sigur.

Intrară în singurul restaurant de lux al orașului, unde procurorul era bine cunoscut de către șeful de sală, care își exprimă plăcerea să-i servească chiar el personal. Cu ce? Cu cîte o bere rece, germană, Radeberger, cu niște cîrnăciori oltenești proaspeți și cu cîte un șălăiaș, tot proaspăt, primit de el de la un cumnat, pescar amator.

După primele sticle de bere, Oprina se aprinse în obraji, deveni expansiv, vesel și se tutuia cu Nela. Nu știa exact de unde o cunoștea, dar o cunoștea precis de undeva, poate de la onomastica unui prieten comun, dar Nela surîdea enigmatică.

— Nu-ți spun nimic, ghicește singur.

După cîrnăciori, veni șalăul prăjit, dar nu singur, ci cu o sticlă de vin alb și sec, tot o atenție din partea șefului de sală.

— Spune-mi și mie, îi spuse Nela lui Oprina, voi, procurorii, după ce criterii sînteți selecționați?

— Nu înțeleg.

— Impresia mea dintotdeauna e că procurorii sînt cei mai răi, mai cîinoși și mai inumani dintre funcționarii statului.

— De ce crezi asta?

— Pentru că întotdeauna voi cereți pedeapsa cea mai mare, vă luptați pînă în pînzele albe ca vinovatul să fie, dacă se poate, lichidat.

— Nu-i adevărat, clătină Oprina din cap, țuguindu-și buzele de pe care uitase să-și șteargă grăsimea. Noi cerem maximum de pedeapsă din obligație profesională, dar niciodată nu putem trece peste litera legii.

— Ba da, îl contrazise Nela. Mi-a povestit cineva că, acum un an, l-ați condamnat la moarte pe un șef de carmangerie pentru că a furat o mie de kile de carne. Nicăieri în lume nu există pedeapsa capitală pentru un delict economic.

— Cunosc cazul, dar respectivul nu a fost condamnat la moarte pentru furt, ci pentru acțiune de sabotaj împotriva statului.

— Vrei să-mi spui că existența unui stat depinde de o mie de kile de carne?

După o jumătate de oră, după ce bău singur sticla de vin, Oprina se îmbătă, dar nu grav, adică se putea ține pe picioare.

— Hai la mine, îi propuse Nela, să bem o cafea. Nu poți să te duci așa de matol la nevastă.

— Și mai ales la soacră, preciza el, cuprins de un rîs demențial, un rîs urît, strident, enervant.

Ajungînd acasă, Nela pregăti repede două cafele, în ceașca lui turnînd și vreo cincizeci de grame de coniac cinci stele. Peste un sfert de oră Oprina era grogy, dar Nela nu-l lăsă să doarmă.

— Hai, du-te la baie și fă un duș.

Oprina luă inițiativa ca un gest de intimitate definitivă și se dezbrăcă în fața ei, rămînînd doar în chiloți. Pe spinare avea o cicatrice imensă, care pornea de la ceafă și se oprea la mijloc.

— Ce-ai pățit? De unde ai cicatricea asta?

— Ehe, făcu el mîndru. O poveste frumoasă, o să ți-o povestesc cu de-amănuntul. Apoi îi șopti, confidențial: m-am răsturnat cu o gagică într-o prăpastie. Am făcut imprudența să-i dau voie să conducă. Era să ne curățăm. Știi cum ne-au scos dintre fiare? Tăind caroseria cu sudura. Ce știi tu ce e viața, fetițo? Viața e adevărată doar atunci cînd îți vezi moartea cu ochii. Ai văzut vreodată moartea cu ochii?

— Am văzut-o și cu ochii, și cu mintea.

— Bine, zise Oprina, împăcat. Atunci mă duc să mă dușuiesc.

Imediat cum intră în baie începu să cînte un cîntec popular:

Măi, Ionele, tu erai Aseară cînd fluierai?

Rămase acolo aproape o jumătate de oră, după care apăru complet gol, cu un prosop în mînă. În aceeași clipă, Nela scoase un aparat de fotografiat cu bliț și-l fotografie de cîteva ori. Năucit, Oprina își acoperi sexul cu o mînă și fața cu cealaltă, dar era prea tîrziu. Pînă cînd se dezmetici, ea ascunse repede aparatul în șifonier.

— Ce-a fost asta? întrebă el, cînd își reveni.

— Nimic, îi răspunse Nela cu indiferență. Am vrut să am o amintire de la tine.

Oprina se așeză pe un scaun și o privi lung, încruntat. Se trezise brusc.

— Cine ești dumneata?

— Dar de