– Doresc să vă asigur de ceva, adăugă Paul. Dacă în procesul de transferare a creierului clientului meu din corpul actual în cel organic - pe care veţi fi de acord să i-l fabricaţi - se petrece vreun accident, oricât de neînsemnat, nu voi avea linişte până n-o să văd compania aceasta rasă de pe faţa pământului.

– Nu vă puteţi aştepta să garantăm…

– Ba pot. Aveţi o experienţă de o sută de ani în transferul creierelor pozitronice dintr-un corp de robot în altul. Cu siguranţă, puteţi utiliza aceleaşi tehnici şi în transferul într-un trup de android. Vă mai previn de ceva: dacă un singur traiect cerebral din entitatea de platină şi iridiu a clientului meu se întâmplă să fie afectat în decursul operaţiunii, puteţi fi sigur că voi întreprinde absolut orice ca să mobilizez opinia publică împotriva companiei - o voi demasca, în faţa întregii lumi, pentru actul criminal şi răzbunător întreprins.

Foindu-se în scaun, preşedintele spuse:

– Pur şi simplu nu vă putem garanta un succes total. Orice transfer implică şi riscuri…

– De probabilitate minimă. La deplasările dintr-un corp în altul nu se pierd multe creiere pozitronice. Suntem de acord cu asemenea riscuri. V-am avertizat, însă, asupra posibilităţii unei acţiuni deliberat criminale, îndreptată împotriva clientului meu.

– N-am fi într-atât de idioţi, comentă Smythe-Robertson. Presupunând că am fi de acord - deşi încă n-am acceptat nimic - am acţiona cu toată grija. Aşa am lucrat întotdeauna şi aşa intenţionăm să continuăm. M-ai băgat în corzi, Charney, totuşi trebuie să înţelegi că nu-ţi putem oferi sută la sută şanse de succes. Nouăzeci şi nouă la sută, da. Sută la sută, nu.

– De acord. Nu uita, însă: o să te atacăm din toate părţile, dacă vom avea motive să suspectăm o vătămare intenţionată a clientului nostru.

Întorcându-se către Andrew, avocatul întrebă;

– Ce spui, Andrew? Eşti de acord?

Andrew ezită aproape un minut, prins într-un echilibru de potenţiale al Legii Unu. Paul dorea să fie de acord cu minciuna, cu şantajul, cu manipularea şi umilirea unei fiinţe umane.

Cel puţin, îşi spuse el, nu era implicată o vătămare fizică. Nimic de felul acesta.

Şi în cele din urmă reuşi să îngâne un abia auzit:

– Da.

CINCISPREZECE

Părea ca şi cum fusese construit din nou. Zile, săptămâni, luni întregi, Andrew nu se mai simţea el însuşi; până şi cele mai simple acţiuni îi erau şovăielnice.

Dintotdeauna se simţise perfect în trupul său. Trebuia doar să recunoască nevoia unei mişcări şi, instantaneu, era capabil s-o execute lin, automat. Acum avea nevoie de un efort conştient de auto-direcţionare. "Ridică-ţi braţul", îşi comanda. "Deplasează-l încoace. Acum lasă-l jos."

Aşa se petrecea oare şi cu un copil uman, care încerca să stăpânească tainele coordonării trupului? se întreba Andrew.

Poate că da. El depăşise vârsta de o sută de ani. dar se simţea precum un prunc, deplasându-se în acest corp nou şi surprinzător.

Trupul era splendid. Îl făcuseră înalt, totuşi nu atât încât să pară dominator sau ameninţător. Avea umeri laţi, talia subţire, iar membrele suple şi atletice. Andrew însuşi alesese castaniul drept culoare a părului, fiindcă roşul i se părea extravagant, galbenul prea evident, iar negrul excesiv de sumbru. Părul uman nu avea şi alte culori, exceptând cenuşiul, albul sau argintiul vârstei înaintate, pe care nu le dorea. Ochii săi - de fapt celule fotooptice, dar extrem de convingători ca aspect - erau căprui, cu discrete puncte aurii, în privinţa aspectului pielii, Andrew preferase ceva neutru, o contopire a nuanţelor mai multor rase omeneşti, puţin mai întunecată decât paloarea Charney-ilor, totuşi nu oacheşă. În felul acesta, nimeni n-ar fi putut spune cărei rase aparţinea, pentru că, de fapt, nici nu aparţinea vreuneia. Le solicitase designerilor de la R.O.M.A. să-i confere o vârstă aparentă între treizeci şi cinci şi cincizeci de ani suficient ca să pară matur, fără a prezenta însă semne vizibile de îmbătrânire.

Un corp minunat, da! Era sigur că avea să fie extrem de fericit în el, după ce reuşea să se acomodeze.

În fiecare zi înregistra un mic progres. În fiecare zi câştiga mai mult control asupra elegantului înveliş de android. Totuşi, procesul era lent… teribil de lent…

Paul aproape turbase de furie.

– Te-au dereglat, Andrew! O să-i dau în judecată!

– Nu trebuie să faci aşa ceva, Paul. Nu vei putea d-d-d…

– Demonstra?

– Da, demonstra. Nu vei putea demonstra o intenţie criminală, în plus, eu mă simt tot mai bine. De vină e tr-tr-tr…

– Tremurătura?

– Trauma. La urma urmei, până acum n-a mai existat o asemenea op-op-op…

Andrew vorbea foarte lent. Vorbitul i se părea surprinzător de dificil acum, ba chiar una dintre funcţiile cele mai grele - o luptă permanentă ca să pronunţe cuvintele. Era o agonie atât pentru el, cât şi pentru cei care trebuiau să-l asculte. Întregul său mecanism vocal diferea de cel anterior.

Eficientul sintetizator electronic, care îi permisese imitaţii atât de convingătoare ale sunetelor umane, fusese înlocuit cu un sistem de camere de rezonanţă şi cu structuri musculare care le controlau pe acestea. Ele ar fi trebuit să-i facă glasul perfect similar cu al unei fiinţe organice, însă acum Andrew era nevoit să articuleze fiecare silabă singur, neajutat de nici un aparat, iar asta era o treabă foarte, foarte dificilă.

Cu toate acestea, nu se simţea disperat. De fapt, nu era capabil de disperare şi ştia că problemele erau doar temporare. Îşi putea cerceta creierul din interior. Nimeni nu putea face aşa ceva şi nimeni nu ştia mai bine decât el că îi rămăsese intact creierul, că nu fusese vătămat în decursul transferului. Gândurile îi circulau cu uşurinţă prin legăturile neurale ale noului său trup, chiar dacă acesta nu reacţiona, încă, aşa de rapid pe cât trebuia. Toţi parametrii se dovedeau perfecţi.

Avea doar probleme legate de interfaţă. Ştia totuşi că, în esenţă, se găsea în perfectă stare şi de acum rămăsese doar o chestiune de timp până urma să aibă controlul complet asupra trupului. Trebuia să se considere, în continuare, foarte tânăr. Eventual un prunc, un nou născut.

Lunile trecură. Coordonarea trupului se îmbunătăţi permanent. Avansa rapid spre totala integrare pozitronică.

Nu totul era, însă, aşa cum şi-ar fi dorit. Andrew petrecea ore întregi în faţa oglinzii, autoevaluându-se, în vreme ce-şi parcurgea repertoriul de expresii faciale şi