Înfăţişarea lui nu aducea cu cea umană! Figura îi era rigidă - prea rigidă - şi se îndoia că avea să se îmbunătăţească. Apăsându-se cu degetul pe obraz, pielea reacţiona corespunzător, deşi nu aşa cum ar fi făcut adevărata piele omenească. Putea să zâmbească, să se strâmbe sau să se încrunte, dar erau zâmbete, strâmbături şi încruntări studiate, copiate.

El dădea semnalul-zâmbet, ori semnalul-încruntare, sau oricare altul, iar muşchii feţei reproduceau ascultători expresia-zâmbet, sau expresia-încruntare, aranjându-i trăsăturile în conformitate cu un program bine pus la punct. Andrew era permanent conştient de maşinăriile organice care operau silitoare sub piele pentru a produce efectul dorit. Bănuia, însă, că nu aşa se petrecea si cu oamenii.

De asemenea, gesturile lui erau prea deliberate. Le lipsea fluiditatea nepăsătoare şi liberă a fiinţei umane. Putea spera că avea s-o dobândească în timp - la urma urmei, depăşise de mult îngrozitoarele zile de după operaţie, când se împleticea stângaci prin odaie, aidoma unui automat rudimentar dinaintea erei pozitronice - totuşi ceva anume îi spunea că, chiar şi cu acest trup nou şi extraordinar, nu avea să fie niciodată capabil să se mişte în modul natural pe care oamenii îl considerau de la sine înţeles.

În ansamblu, lucrurile nu mergeau chiar atât de rău. Cei de la R.O.M.A. se ţinuseră de cuvânt şi efectuaseră transferul cu toată tehnica formidabilă de care dispuneau. Iar Andrew căpătase ceea ce-şi dorise. Poate că n-ar fi păcălit un observator atent, dar semăna a om mai mult decât oricare robot şi, cel puţin, acum putea purta haine fără anomalia ridicolă a unei feţe metalice şi inexpresive înălţându-se deasupra lor.

În cele din urmă, declarase:

Ar trebui să mă întorc la lucru.

Paul Charney izbucnise în râs.

Asta înseamnă că te simţi bine. Ce vrei să faci? Să mai scrii o carte?

– Nu, îi răspunsese cu seriozitate Andrew. Am trăit prea mult pentru ca o pasiune să pună definitiv stăpânire pe mine. A fost o vreme când eram în primul rând artist şi din când în când mai revin la sculptură. A existat, de asemenea, o perioadă când m-a atras istoria şi pot oricând scrie una-două cărţi, dacă simt nevoia s-o fac. Dar trebuie să progresez. Acum doresc să devin robobiolog.

Vrei să spui robopsiholog…

Nu. Robopsihologia implică studiul creierului pozitronic şi, pe moment, asta nu mă interesează. Consider, însă, că un robobiolog se ocupă cu funcţionarea corpului ataşat la creierul pozitronic.

– Asta n-o făceau roboticienii?

Ba da, în trecut. Însă ei au în vedere corpurile metalice. Eu doresc să studiez trupul organic umanoid şi, după câte ştiu, sunt singurul cu un astfel de trup. Vreau să studiez modul lui de funcţionare, felul cum simulează un adevărat corp omenesc. Doresc să ştiu despre corpurile artificiale mai mult decât cunosc înşişi constructorii lor.

– Îţi restrângi aria de activitate, observase gânditor Paul. Ca artist, deţineai întreaga gamă de exprimare. Lucrările tale puteau rivaliza cu cele mai bune creaţii de oriunde din lume. Ca istoric, te-ai ocupat numai de roboţi. Iar acum, ca robobiolog, subiectul cercetării va fi propria-ţi persoană.

Aşa se pare, încuviinţase Andrew.

– Doreşti cu adevărat să te întorci spre sine?

Înţelegerea sinelui este începutul înţelegerii întregului univers, replicase Andrew. Cel puţin, aşa consider acum. Un nou-născut crede că el reprezintă întregul univers, dar greşeşte - aşa cum îşi dă seama destul de repede. De aceea, el trebuie să studieze lumea exterioară lui - trebuie să încerce să înveţe unde se află graniţele dintre persoana sa şi restul lumii - pentru a putea înţelege cine este şi cum se cuvine să-şi ducă viaţa. Iar eu aduc, în multe privinţe, cu un nou-născut. Anterior am fost altceva, ceva mecanic şi relativ uşor de înţeles, însă acum sunt un creier pozitronic în interiorul unui trup aproape uman şi de-abia izbutesc să mă înţeleg. Sunt absolut singur pe lume. N-a existat şi nici nu va mai exista ceva aidoma mie. Funcţionând în lumea oamenilor, nimeni nu va pricepe ce sunt. şi nici chiar eu nu prea sunt capabil să înţeleg. Ca atare, trebuie să învăţ. Dacă la asta te-ai referit prin "întoarcerea spre sine", aşa este. Însă trebuie s-o fac!

Andrew fu nevoit să ia totul de la început, deoarece nu ştia nimic despre biologie şi aproape nimic despre celelalte ştiinţe, cu excepţia roboticii. Natura vieţii organice, fundamentele chimice şi electrice ale acesteia constituiau tot atâtea mistere pentru el. Niciodată nu avusese vreun motiv să le studieze. Acum, însă, când era organic el însuşi mai exact corpul lui simţea nevoia covârşitoare de a-şi extinde cunoştinţele asupra fiinţelor vii. Pentru a înţelege cum anume reuşiseră designerii trupului său de android să reproducă forma umană, trebuia mai întâi să afle cum funcţiona originalul.

Deveni o figură familiară în bibliotecile universităţilor şi facultăţilor de medicină, unde stătea ore întregi înaintea fişierelor electronice. Arăta perfect normal în haine şi prezenţa lui nu stârnea nicăieri vâlvă. Puţinii care ştiau că era robot nu încercară să se amestece în treburile lui.

Adăugase căsuţei sale o încăpere spaţioasă care să-i servească drept laborator şi o echipase cu o mulţime de aparatură ştiinţifică. Biblioteca sporise şi ea. Începuse o serie de proiecte personale de cercetare, care durau săptămâni întregi, non-stop. Somnul continua să fie inutil pentru Andrew.

Deşi practic uman în privinţa aspectului exterior, el fusese prevăzut cu modalităţi de refacere şi completare energetică cu mult mai eficiente decât cele ale speciei după care fusese realizat.

Tainele respiraţiei, digestiei şi metabolismului, ale diviziunii celulare, circulaţiei sângelui şi temperaturii corpului. Întregul sistem complex şi extraordinar al homeostazei. care asigurau funcţionarea fiinţelor omeneşti timp de optzeci, nouăzeci sau, din ce în ce mai frecvent, o sută de ani. Încetară să-i mai fie străine. Se afundă în mecanismele corpului omenesc - fiindcă Andrew îl considera tot un mecanism, similar produselor R.O.M.A. Era organic, desigur - totuşi rămânea un mecanism, minunat proiectat, cu propriile sale legi ferme privind ritmul metabolic, echilibrul şi alterarea, avarierea şi repararea.

Anii trecură, ani liniştiţi nu doar în sălaşul singuratic al lui Andrew, de pe vechea proprietate Martin, ci şi pe planetă. Populaţia Pământului devenise stabilă, menţinută aşa de rata scăzută