a naşterilor şi de emigrarea constantă către aşezările spaţiale, tot mai înfloritoare. Calculatoarele gigantice controlau majoritatea fluctuaţiilor economice, păstrând echilibrul cererii şi ofertei între diversele Regiuni, aşa încât străvechile cicluri de profit maxim şi criză din lumea afacerilor fuseseră reduse la stadiul unor curbe puţin oscilante. Nu era o epocă dinamică, de confruntări, dar nici agitată sau periculoasă.

Andrew ignora aproape complet evenimentele din lumea exterioară. Existau chestiuni fundamentale, de care avea nevoie şi pe care dorea să le exploreze. Altceva nu mai conta pentru el. Veniturile sale, derivate din investirea sumelor câştigate de pe urma carierei de sculptor şi a banilor lăsaţi de Micuţa Domnişoară, erau mai mult decât suficiente pentru necesităţile de întreţinere personală şi de finanţare a cercetărilor.

Ducea o viaţă izolată, de sihastru: exact ceea ce dorea. După stângăciile perioadei de început, dobândise controlul complet asupra trupului de android şi adesea făcea plimbări lungi prin pădurea de pe faleză sau pe plaja pustie şi sălbatică unde fusese, cândva, împreună cu Micuţa Domnişoară şi sora ei. Uneori înota - temperatura scăzută a apei nu constituia o problemă pentru el - şi câteodată întreprindea o incursiune pe stânca singuratică a cormoranilor, acolo unde îl trimisese Domnişoara când era mică. Parcursul era dificil până şi pentru el, iar cormoranii nu păreau încântaţi de prezenţa sa. Lui Andrew, însă, îi plăcea să-şi testeze puterile în asemenea încercări, ştiind că nici un om, nici chiar cel mai puternic înotător n-ar fi putut reuşi drumul dus-întors prin oceanul rece şi agitat.

Totuşi majoritatea timpului şi-o petrecea în laborator. De cele mai multe ori nu-şi părăsea casa cu săptămânile.

Într-o bună zi, Paul Charney veni la el şi-i zise:

– A trecut mult timp, Andrew.

– E adevărat.

Se vedeau mai rar acum, deşi nu se putea spune că intervenise o înstrăinare între ei. Familia Charney îşi păstrase casa de pe coasta Californiei de Nord, însă Paul locuia mai mult în alta, lângă San Francisco.

– Te ocupi tot de cercetările biologice?

– Zi şi noapte, răspunse Andrew.

Era surprins cât de mult îmbătrânise avocatul. Andrew studiase recent, şi cu un interes aparte, fenomenul îmbătrânirii la oameni şi considera că începuse să-i priceapă cauzele şi procesele. Cu toate acestea - în ciuda îndelungatei sale experienţe, începând cu Domnul şi Micuţa Domnişoară şi continuând cu George, iar acum cu Paul - întotdeauna rămânea surprins cât de repede încărunţeau, se scofâlceau şi se cocârjau oamenii. Aşa cum se întâmplase şi cu Paul. Trupul său înalt devenise mai scund acum, umerii erau gârboviţi, iar oasele feţei suferiseră nişte transformări subtile, astfel încât bărbia îi ieşea în afară, şi pomeţii obrajilor păreau mai puţin proeminenţi. Probabil că şi ochii îi fuseseră afectaţi, întrucât îi înlocuise cu celule fotooptice, similare celor prin care Andrew însuşi privea lumea. Cel puţin, din punctul acela de vedere, el şi Paul deveniseră mai asemănători.

– Păcat că nu te mai ocupi de istoria roboţilor, îi spuse bărbatul. Cărţii tale i-ar mai trebui un capitol.

– Ce vrei să spui?

– Un capitol care să se ocupe de noua politică a R.O.M.A.

– Nu ştiu despre ce-i vorba. La ce te referi?

– N-ai auzit? înălţă din sprâncene Paul. Chiar n-ai auzit?… Ei bine, au început să producă staţii centrale de control pentru roboţii lor - de fapt nişte calculatoare pozitronice gigantice - care pot comunica prin microunde cu zeci, până la mii de roboţi. Roboţii pe care-i fabrică acum nu mai au creiere.

– Nu mai au creiere? Atunci cum…

– Staţiile centrale procesează toate datele pentru ei. Roboţii nu sunt altceva decât membrele mobile ale acestei unităţi de calcul.

– E mai eficient?

– Aşa pretinde compania. Eu, personal, nu-mi dau seama. Mă gândesc însă că toată chestia este cu bătaie lungă şi are legătură cu cazul tău. Smythe-Robertson a stabilit această nouă strategie înainte de a muri. Era bătrân şi bolnav, dar s-a străduit să-şi promoveze programul şi să-l impună. Bănuiesc că dorea să se asigure că niciodată R.O.M.A. n-o să mai aibă alte necazuri de genul celor pe care le-ai făcut tu. Ca atare, au separat creierul de corp. O unitate mobilă, mecanică şi lipsită de creier nu poate pretinde drepturi civile ori protecţia legii, iar un creier imens adăpostit într-o carcasă nu-i decât un calculator. El n-o să poată intra în cabinetul preşedintelui consiliului de administraţie ca să ceară un corp nou şi modern. Pe de altă parte, lipsite de creier, trupurile mecanice oricum nu pot solicita nimic.

– Mi se pare un pas îndărăt, comentă Andrew. Au anulat două sute de ani de progres în robotică doar ca să scape de nişte frecuşuri politice minore.

– Perfect adevărat. Paul zâmbi şi clătină uşor din cap: E uluitor, Andrew, ce influenţă ai putut avea asupra istoriei roboticii. Preocupările tale artistice i-au determinat pe cei de la R.O.M.A. să construiască roboţi tot mai specializaţi, întrucât erai mult prea inteligent şi se temeau ca asta să nu-i sperie pe oameni. Libertatea ta a dus la stabilirea principiilor drepturilor roboţilor. Iar insistenţa de a avea un trup de android a determinat compania să separe trupul de creier.

– Cred că, în cele din urmă, zise Andrew, R.O.M.A. va produce un singur creier gigantic, care să comande câteva miliarde de trupuri de roboţi. Atunci toate ouăle vor fi într-un singur coş. Mi se pare periculos nu este deloc sigur.

– Probabil că ai dreptate, încuviinţă Paul. Oricum, în următorul secol nu cred să se întâmple aşa ceva. Iar asta înseamnă că eu n-o să mai apuc momentul acela.

Traversase odaia şi stătea lângă uşa deschisă, privind păduricea. Dinspre ocean sufla o briză blândă şi umedă de primăvară, iar Paul inspiră adânc, parcă încercând să soarbă aerul. După o clipă, reveni spre Andrew şi se părea că îmbătrânise cu zece ani.

– De fapt, continuă el în şoaptă, s-ar putea să nu mai apuc nici anul viitor.

– Paul!?

– Nu te preface surprins, Andrew. Noi suntem muritori, strânse din umeri bărbatul. Nu suntem ca tine şi deja ar trebui să înţelegi ce înseamnă asta.

– Înţeleg, totuşi…

– Da, ştiu. Iartă-mă, Andrew. Ştiu cât de devotat ai fost familiei noastre şi cât de trist şi de lugubru trebuie să fie pentru tine să ne vezi permanent crescând. Îmbătrânind şi, în cele din urmă, murind.

Ei bine, trebuie să-ţi spun că nici nouă nu ne