place, dar e lipsit de sens să protestăm. La urma urmei, trăim de două ori mai mult decât strămoşii noştri de acum câteva sute de ani. Presupun că asta-i suficient pentru majoritatea… Pur şi simplu, trebuie să privim situaţia în mod filozofic.

– Tot nu înţeleg. Cum poţi fi atât de calm în faţa… terminării complete? Este vorba despre sfârşitul definitiv al tuturor aspiraţiilor tale, al dorinţelor de a dobândi, a învăţa şi a te dezvolta!

– Probabil că m-aş comporta altfel dacă aş avea douăzeci de ani, sau chiar patruzeci. Dar nu mai am vârstele astea. Şi o parte a fenomenului de îmbătrânire aş zice că partea cea bună - este că. atunci când ajungi la o anumită etate, nu mai contează prea mult că vei muri în curând. De fapt, tot nu mai dobândeai nimic, nu mai învăţai sau nu te mai dezvoltai. Mai bine sau mai rău, ţi-ai trăit viaţa, ai făcut tot ce ai putut pentru lume şi pentru tine. iar acum timpul ţi se apropie de sfârşit. Corpul tău ştie asta şi o acceptă. Obosim. Andrew. Tu nu înţelegi prea exact ce înseamnă cuvântul ăsta. aşa-i? Nu, îmi dau seama… Nu poţi să înţelegi. Nu eşti capabil să oboseşti, aşa încât ai doar o cunoaştere teoretică asupra a ceea ce simţim. Pentru noi însă, e altfel. Noi tragem şaptezeci, optzeci, poate o sută de ani, dar în cele din urmă devine prea mult. aşa că ne aşezăm, apoi ne întindem, şi în cele din urmă închidem ochii şi nu-i mai deschidem. Atunci. În ultima clipă, ştim că e ultima, dar pur şi simplu nu ne deranjează. Sau nu ne pasă - nu sunt sigur dacă e acelaşi lucru, dar poate că este…Nu mă privi aşa!

– Moartea este un fenomen natural pentru oameni, spuse Andrew. Asta înţeleg.

– Nu, nu înţelegi. De fapt, nu înţelegi pentru că pur şi simplu n-ai cum. Tu consideri că moartea este un jalnic viciu de alcătuire internă a noastră şi nu poţi pricepe de ce n-a fost înlăturat, fiindcă ar trebui să fie destul de uşor să ne înlocuim părţile componente pe măsură ce se uzează şi se deteriorează, aşa cum ai procedat tu în atâtea rânduri. Ţie ţi s-a înlocuit chiar întregul trup.

– Totuşi, teoretic ar fi posibil să fiţi transferaţi în…

– Nu, nici măcar teoretic. Noi n-avem creiere pozitronice şi nici transferabile. Nu putem pur şi simplu să rugăm pe cineva să ne scoată din corpul care e pe ducă şi să ne pună în altul nou-nouţ. Tu nu poţi înţelege că, inevitabil, oamenii ating un punct din care nu mai pot fi reparaţi. Nu-i nimic! Nimeni nu-ţi cere să-ţi imaginezi inimaginabilul. Eu voi muri în curând şi asta-i totul. Vreau să te asigur măcar într-o privinţă, Andrew: după ce voi muri n-o să ai probleme financiare.

– Dar nici acum…

– Da, ştiu. Cu toate astea, câteodată lucrurile se pot transforma foarte rapid. Noi credem că trăim într-o lume sigură, dar şi alte civilizaţii s-au simţit la fel de ferite de griji, iar mai devreme sau mai târziu au văzut că se înşelaseră. Oricum, Andrew, eu sunt ultimul Charney. Nu am urmaşi cu excepţia ta. Există nişte rude îndepărtate, din partea surorii bunicii, dar ele nu contează. Nu le cunosc şi nici nu-mi pasă de ele. Îmi pasă de tine. Banii mei vor fi lăsaţi pe numele tău şi, pe cât se poate prevedea viitorul, vei fi asigurat din punct de vedere economic.

– Nu era nevoie, rosti Andrew cu greu.

Trebuia să admită că tot ceea ce spusese Paul despre faptul că el nu putea înţelege moartea, că nu era capabil s-o înţeleagă, reprezenta purul adevăr. După atâta vreme, tot nu izbutise să se obişnuiască cu moartea Charney-ilor.

– Te rog, fără discuţii, zise Paul. Nu pot lua banii cu mine şi nici n-am ce face cu ei altceva decât să ţi-i las ţie, aşa încât… asta este. Şi nici nu mai vreau să-mi irosesc puţinul timp rămas, argumentând cu tine. Să discutăm despre altceva… La ce mai lucrezi în ultima vreme?

– Sunt tot la biologie.

– Ce anume din biologie?

– Metabolismul.

– Adică metabolismul roboţilor? Parcă nu există aşa ceva, nu? Sau te referi la metabolismul androizilor? Al oamenilor?

– La toate trei, răspunse Andrew. E un fel de sinteză.

Făcu o pauză, apoi începu să explice. Ce rost avea să se ascundă de Paul?

– Am proiectat un sistem care le va permite androizilor - adică mie - sunt doar singurul în funcţiune, nu? să obţină energia prin combustia hidrocarburilor, nu din pilele atomice.

Bătrânul îl privi îndelung, apoi vorbi:

– Altfel zis, vrei ca un android să poată respira şi mânca aşa cum fac oamenii?

– Da.

– Aud pentru prima dată de proiectul ăsta. E ceva nou?

– Nu tocmai. De fapt, acesta este principalul motiv pentru care am început cercetările biologice.

Paul încuviinţă distrat. Parcă asculta din depărtare şi avea dificultăţi în a pricepe cuvintele lui Andrew. După o vreme întrebă:

– Până acum ai obţinut ceva important?

– Mă apropii de ceva important. Mai e necesară multă muncă, totuşi cred că am izbutit să pun la punct o cameră de combustie compactă, ideală pentru descompunerea catalitică sub control.

– Dar de ce faci asta, Andrew? Ce rost are? Ştii bine că nu poate avea eficienţa pilei atomice folosite actualmente de tine.

– Asta-i aproape sigur, aprobă Andrew. Totuşi ar trebui să fie destul de eficientă. Aş zice că va fi cel puţin la fel de bună ca sistemul utilizat de corpul omenesc… de fapt, o să fie asemănătoare ca principiu fundamental. Vezi tu, Paul, necazul cu pila atomică este că nu-i umană. Energia mea - poţi zice chiar viaţa mea - provine dintr-o sursă cu totul diferită de cea umană. Iar pe mine nu mă mulţumeşte asta.

 

ŞAISPREZECE

 

Durase destul de mult, dar Andrew avea tot timpul de pe lume. Şi nici nu se grăbea să-şi termine cercetările. Voia ca totul să fie perfect fundamentat teoretic înainte de a trece la aplicarea în practică. De altfel, mai exista şi un alt motiv pentru care nu era grăbit. Decisese să nu întreprindă nici o modificare a stării sale de android atâta vreme cât Paul Charney era în viaţă.

Paul nu criticase ocupaţiile lui Andrew, cu excepţia observaţiei iniţiale, potrivit