Aproape fără să-şi dea seama, sergentul Towser căpătase obiceiul de a se gândi la mortul din cortul lui Yossarian la fel cum se gândea Yossarian – ca la un mort care se afla în cortul lui Yossarian. În realitate, nu exista aşa ceva. Era pur şi simplu un pilot de rezervă care fusese ucis în luptă înainte de a se fi prezentat oficial la datorie. Se oprise la cortul pentru operaţiuni ca să întrebe unde se afla cortul administraţiei şi fusese trimis imediat în misiune, pentru că foarte mulţi oameni îşi efectuaseră cele treizeci şi cinci de misiuni prevăzute atunci şi căpitanii Piltchard şi Wren nu reuşeau să adune numărul de echipaje solicitate de regiment. Întrucât nu intrase niciodată oficial în escadrilă, nu putea fi scos oficial şi sergentul Towser simţise că rapoartele tot mai numeroase ce-l priveau pe bietul om vor continua să aibă veşnic ecou.

  Numele lui era Mudd. Sergentul Towser, care deplângea cu egală aversiune violenţa şi risipa, considera că era o odioasă absurditate să-l trimiţi pe Mudd cu avionul atâta amar de drum peste ocean numai ca să fie făcut bucăţele deasupra localităţii Orvieto, la mai puţin de două ore după ce sosise. Nimeni nu-şi amintea cine era sau cum arăta, în nici un caz nu căpitanii Piltchard şi Wren, care îşi aminteau doar că un nou ofiţer apăruse la cortul pentru operaţiuni taman la ţanc ca să fie omorât şi care roşeau stânjeniţi ori de câte ori venea vorba de mortul din cortul lui Yossarian. Singurii care ar fi putut să-l vadă pe Mudd, oamenii din acelaşi avion cu el, fuseseră şi ei făcuţi bucăţi.

  Pe de altă parte, Yossarian ştia precis cine era Mudd. Mudd era soldatul necunoscut care nu avusese niciodată vreo şansă, pentru că acesta este singurul lucru pe care-l ştie oricine despre toţi soldaţii necunoscuţi – că n-au avut niciodată vreo şansă. Ei trebuiau să moară. Şi mortul acesta era realmente necunoscut, chiar dacă lucrurile lui încă mai zăceau azvârlite pe patul din cortul lui Yossarian, aproape la fel cum le lăsase în urmă cu trei luni, în ziua când nu sosise niciodată – toate contaminate de moarte, la mai puţin de două ore după aceea, la fel cum totul fusese contaminat de moarte chiar în săptămâna următoare, în timpul Măreţului Asediu al Bolognei, când mirosul de mucegai al morţii plutea umed în aer, purtat de pâcla sulfuroasă, şi fiecare om programat să zboare era deja atins.

  Nimeni n-a fost cruţat de misiunea de la Bologna, după ce colonelul Cathcart şi-a oferit escadrila să zboare voluntar până la magaziile de muniţii de acolo, pe care bombardierele grele din peninsula italiană nu reuşiseră să le distrugă de la marea altitudine unde zburau. Fiecare zi de întârziere sporea luciditatea şi deprimarea. Convingerea persistentă şi copleşitoare că îi pândea moartea se răspândea constant o dată cu ploaia care nu contenea să cadă, îmbibându-se adânc în feţele îndurerate ale oamenilor, ca petele corozive ale unei boli cu mâncărimi. Toţi miroseau a aldehidă formică. Nu aveau unde să ceară ajutor, nici măcar la cortul sanitar care fusese închis din ordinul colonelului Korn, pentru ca nimeni să nu poată raporta că era bolnav, cum făcuseră oamenii în singura zi senină, când o misterioasă epidemie de diaree determinase încă o amânare. Întrucât nimeni n-avea voie să raporteze că era bolnav şi uşa cortului sanitar fusese sigilată, doctorul Daneeka îşi petrecea intervalele dintre ploi cocoţat pe un taburet înalt, asimilând fără grai sumbra izbucnire de spaimă cu o neutralitate întristătoare, moţăind ca un uliu melancolic, sub afişul de râu augur, scris de mână, fixat pe uşa închisă a cortului sanitar de căpitanul Black ca o glumă şi lăsat acolo de doctorul Daneeka fiindcă nu era deloc o glumă. Marginea afişului era haşurată cu un creion negru şi pe el scria: „ÎNCHIS PE O PERIOADĂ NEDETERMINATĂ DECES ÎN FAMILIE”.

  Frica pătrundea pretutindeni în escadrila lui Dunbar, când Dunbar îşi băgă curios capul prin intrarea în cortul sanitar într-un amurg şi i se adresă respectuos conturului estompat al doctorului Stubbs, care şedea în umbra densă dinăuntru, în faţa unei sticle de whisky şi a unui borcan cu apă de băut filtrată.

  — Nu vă simţiţi bine? întrebă el cu solicitudine.

  — Mă simt îngrozitor, răspunse doctorul Stubbs.

  — Ce faceţi aici?

  — Stau.

  — Credeam că nu mai vine nimeni să raporteze că e bolnav.

  — Nu mai vine.

  — Atunci de ce staţi aici?

  — Dar unde să stau? La blestematul ăla de club al ofiţerilor, cu colonelul Cathcart şi colonelul Korn? Ştii ce fac eu aici?

  — Staţi.

  — Ce fac în escadrilă, nu aici, în cort. Nu mai face pe deşteptul! Poţi să-ţi imaginezi ce face un medic aici, în escadrilă?

  — Au sigilat uşile de la corturile sanitare şi în celelalte escadrile, observă Dunbar.

  — Dacă intră cineva pe uşă ca să raporteze că e bolnav, o să-l las la sol, promise doctorul Stubbs. Puţin îmi pasă ce spun ei.

  — Nu-i puteţi lăsa pe toţi la sol, îi aminti Dunbar. Nu cunoaşteţi ordinele?

  — O să-l pun în cur cu o injecţie şi chiar o să-l las la sol.

  Doctorul Stubbs râse sardonic, amuzându-se la gândul acestei perspective.

  — Ei cred că pot desfiinţa raportarea cazurilor de boală. Nenorociţii! Hopa, iar s-a pornit!

  Ploaia începu din nou să cadă, mai întâi pe copaci, pe urmă în bălţile cu noroi, apoi, vag, ca un murmur mângâietor, pe copertina cortului.

  — Totul e ud, observă scârbit doctorul Stubbs. Chiar şi latrinele şi pisoarele se blochează în semn de protest. Toată lumea asta blestemată duhneşte a cavou.

  Când încetă să vorbească, tăcerea care se aşternu părea nesfârşită. Se lăsă noaptea. Îi copleşi un sentiment de imensă izolare.

  — Aprindeţi lumina, propuse Dunbar.

  —