— E vorba de o datorie, remarcă el şi fiecare avem de împlinit o datorie. Datoria mea este să continuu să sap gropi şi am făcut atât de bine treaba asta, încât am fost propus pentru Medalia de Aur pentru Bună Conduită. Datoria ta este să freci ridichea la şcoala de cadeţi în speranţa că războiul se va termina înainte de a pleca de acolo. Datoria oamenilor care luptă este să câştige războiul şi tare mi-aş dori să-şi facă datoria la fel de bine cum mi-o fac eu. N-ar fi cinstit să plec peste ocean şi să fac şi datoria lor, nu?

  Într-o bună zi, ex-caporalul Wintergreen a spart o conductă de apă în timp ce săpa una din gropi şi era să moară înecat dacă nu-l pescuiau de acolo aproape leşinat. S-a răspândit zvonul că dăduse peste petrol şi Chief White Halfoat a fost alungat din bază. În curând, toţi oamenii care au făcut rost de sape au ieşit să sape cu frenezie, în căutarea petrolului. Praful zbura peste tot; era aproape ca în dimineaţa aceea, la Pianosa, la şapte luni după noaptea în care Milo bombardase escadrila cu toate avioanele pe care le adunase la M&M, împreună cu aerodromul, depozitul de bombe şi hangarul pentru reparaţii, şi toţi supravieţuitorii erau afară, unde săpau în pământul tare adăposturi ca nişte grote, pe care le acopereau cu foi de blindaj furate din atelierele de reparaţii ale aerodromului şi cu bucăţi zdrenţuite de pânză impermeabilă, pe care fiecare le rupea din foile laterale ale cortului celuilalt. Chief White Halfoat a fost transferat din Colorado la primul zvon despre petrol şi a ajuns în cele din urmă să se odihnească la Pianosa, înlocuindu-l pe locotenentul Coombs, care plecase într-o zi ca invitat într-o misiune, ca să vadă cum era lupta, şi murise deasupra Ferrarei, în acelaşi avion cu Kraft. Yossarian se simţea vinovat ori de câte ori îşi amintea de Kraft, fiindcă Kraft fusese ucis în timp ce Yossarian era în a doua lui misiune de bombardare şi fiindcă Kraft mai fusese implicat fără voia lui în Splendida Insurecţie a Atabrinei, care izbucnise în Porto Rico, în prima etapă a zborurilor lor peste ocean, şi se terminase la Pianosa zece zile mai târziu, o dată cu conştiincioasa apariţie a lui Appleby la administraţie chiar în clipa când dorise să raporteze că Yossarian refuzase să ia pastilele de atabrină. Sergentul de serviciu îl invitase să ia loc.

  — Îţi mulţumesc, sergent, cred că o să mă aşez, spuse Appleby. Cam cât va trebui să aştept? Trebuie să mai fac o groază de treburi astăzi ca să pot fi pe deplin pregătit şi vioi mâine în zori, gata de luptă, în clipa când mă vor convoca.

  — Nu vă supăraţi, să trăiţi.

  — Ce este, sergent?

  — Ce aţi întrebat?

  — Cam cât va trebui să aştept ca să intru să discut cu domnul maior?

  — Până pleacă să ia masa, răspunse sergentul Towser. Atunci puteţi intra fără probleme.

  — Dar atunci nu va mai fi acolo, nu?

  — Nu, să trăiţi. Maiorul Major se va întoarce în birou abia după masă.

  — Am înţeles, decise cam nesigur Appleby. Atunci cred că e mai bine să mă întorc după masă.

  Appleby s-a întors din cortul administraţiei nedumerit în sinea lui. În clipa când a ieşit, i s-a părut că zăreşte un ofiţer înalt, brunet, care aducea puţin cu Henry Fonda, sărind pe fereastră din cortul administraţiei şi tulind-o imediat după colţ. Appleby s-a oprit şi a închis bine ochii. L-a cuprins o îndoială îngrijorătoare. S-a întrebat dacă nu cumva suferea de malarie sau, mai rău, de o supradoză de pastile de atabrină. Appleby luase de patru ori mai multe pastile de atabrină decât doza recomandată, pentru că voia să fie un pilot de patru ori mai bun decât toţi ceilalţi. Ţinea încă ochii închişi, când sergentul Towser îl bătu uşor pe umăr şi îi spuse că acum putea să intre dacă dorea, întrucât maiorul Major tocmai plecase. Appleby îşi recăpătă încrederea în sine.

  — Îţi mulţumesc, sergent. Se va întoarce curând?

  — Se întoarce imediat după masă. Atunci va trebui să ieşiţi imediat şi să-l aşteptaţi în faţa cortului până pleacă la cină. Maiorul Major nu primeşte niciodată pe nimeni în birou în timp ce stă în birou.

  — Ce-ai spus, sergent?

  — Am spus că maiorul Major nu primeşte niciodată pe nimeni în birou în timp ce este în birou.

  Appleby îl străpunse cu privirea pe sergentul Towser şi adoptă un ton ferm.

  — Sergent, nu cumva încerci să-ţi baţi joc de mine pentru că sunt nou-venit în escadrilă, în timp ce dumneata eşti de mult timp peste ocean?

  — A, nu, să trăiţi, răspunse respectuos sergentul. Acesta este ordinul pe care l-am primit. Puteţi să-l întrebaţi pe maiorul Major când îl veţi vedea.

  — Exact asta este intenţia mea, sergent. Când îl pot vedea?

  — Niciodată.

  Stacojiu la faţă de umilinţă, Appleby îşi scrise raportul despre Yossarian şi pastilele de atabrină pe un carnet pe care i-l oferi sergentul şi plecă repede, întrebându-se dacă nu cumva Yossarian nu era singurul nebun privilegiat care purta o uniformă de ofiţer.

  Când colonelul Cathcart sporise numărul misiunilor la cincizeci şi cinci, sergentul Towser începuse să bănuiască deja că toţi care purtau uniformă erau probabil nebuni. Sergentul Towser era slab şi colţuros, cu un păr blond şi frumos, atât de deschis, încât aproape că nu avea culoare, obraji supţi şi dinţi mari ca nişte nalbe. El conducea escadrila şi era nefericit din cauza asta. Oamenii ca Joe Flămândul îi aruncau priviri pline de o ură acuzatoare, iar Appleby îl trata cu o impoliteţe vindicativă acum, după ce se impusese ca un mare pilot şi ca un jucător de ping-pong care nu rata nici un punct. Sergentul Towser conducea escadrila pentru că nu exista altul