— Nu trebuie să dai vina pe colonelul Cathcart pentru întârzierea ordinelor, îl sfătui maiorul Major. Este sarcina regimentului douăzeci şi şapte al Aviaţiei Militare de a transmite ordinele prompt, imediat ce le primesc de la noi.

  — Ar putea totuşi să ceară înlocuitori şi să ne trimită acasă dacă ordinele au venit înapoi. Oricum, mi s-a spus că regimentul douăzeci şi şapte al Aviaţiei Militare nu doreşte decât patruzeci de misiuni şi că a fost ideea lui să efectuăm cincizeci şi cinci de misiuni de zbor.

  — Eu nu ştiu nimic despre asta, răspunse maiorul Major. Colonelul Cathcart este comandantul nostru şi trebuie să-l ascultăm. Mai efectuează încă patru misiuni de zbor şi vezi ce se-ntâmplă.

  — Nu vreau.

  Ce ai putea face? se întrebă din nou maiorul Major. Ce ai putea face cu un om care te priveşte drept în ochi şi spune că preferă să moară decât să fie ucis în luptă, un om care este cel puţin la fel de matur şi de inteligent ca tine şi despre care tu trebuie să pretinzi că nu este? Ce ar putea să-i spună?

  — Ce-ar fi să te lăsăm să-ţi alegi misiunile şi să efectuezi numai zboruri de rutină? spuse maiorul Major. În felul ăsta, poţi efectua cele patru misiuni fără nici un risc.

  — Nu vreau să fac numai zboruri de rutină. Nu vreau să mai lupt în război.

  — Vrei să piardă ţara ta războiul? întrebă maiorul Major.

  — N-o să-l pierdem. Avem mai mulţi oameni, mai mulţi bani şi mai multe materiale. Sunt zece milioane de oameni în uniformă care m-ar putea înlocui. Câţiva oameni sunt ucişi şi un număr mult mai mare adună bani şi se distrează. Să mai fie ucişi şi alţii.

  — Ce-ar fi dacă toţi ai noştri ar gândi la fel?

  — Atunci ar însemna că aş fi de-a dreptul dobitoc să gândesc altfel, nu?

  Ce aş putea oare să-i spun? se întrebă disperat maiorul Major. Singurul lucru pe care nu-l putea spune era că nu putea face nimic. Dacă ar fi spus că nu putea face nimic, ar fi însemnat că ar face ceva dacă ar putea, implicând existenţa unei greşeli sau a unei nedreptăţi în tactica aleasă de colonelul Korn. Colonelul Korn fusese cât se poate de categoric în această privinţă. Nu trebuia să spună niciodată că nu putea face nimic.

  — Îmi pare rău, spuse el, dar nu pot face nimic.

 WINTERGREEN.

  Clevinger era mort. Acesta era cusurul esenţial al filosofiei lui. Optsprezece avioane au coborât într-un nor alb şi strălucitor lângă coasta Elbei, într-o după-amiază, la întoarcerea din zborul de rutină spre Parma. Şaptesprezece au ieşit din el. Din celălalt nu s-a mai găsit nici o urmă, nici în aer şi nici pe apele netezi de culoarea jadului de dedesubt. Elicopterele s-au rotit în jurul norului alb până la apusul soarelui. În timpul nopţii, norul s-a risipit şi dimineaţa Clevinger nu mai era.

  Dispariţia a fost surprinzătoare, la fel de surprinzătoare, desigur, ca Marea Conspiraţie de la Lowery Field, când toţi cei şaizeci şi patru de oameni dintr-o singură cazarmă au dispărut într-o zi de plată şi nu s-a mai ştiut nimic de ei. Înainte de a fi smuls Clevinger din viaţă atât de penibil, Yossarian presupusese că oamenii hotărâseră pur şi simplu în unanimitate să tragă chiulul în aceeaşi zi. De fapt, fusese atât de încurajat de ceea ce părea a fi o dezertare în masă de la sfânta datorie, încât alergase agitat să ducă vestea ex-caporalului Wintergreen.

  — Ce găseşti palpitant în asta? rânjise cu un aer antipatic ex-caporalul Wintergreen, odihnindu-şi gheata soldăţească pe sapă şi rezemându-se alene şi posac de peretele uneia dintre gropile adânci, pătrate, care constituiau specialitatea lui militară.

  Ex-caporalul Wintergreen era un mic derbedeu escroc, căruia îi plăcea să facă lucruri contradictorii. De fiecare dată când trăgea chiulul, era prins şi pedepsit să sape şi să umple gropi adânci, late şi lungi de doi metri. De fiecare dată, după ce îşi executa pedeapsa, trăgea din nou chiulul. Ex-caporalul Wintergreen îşi accepta rolul de a săpa şi de a umple gropile fără să se plângă, cu devotamentul unui adevărat patriot.

  — Nu-i o viaţă rea, filosofa el. Şi oricum, cineva trebuie să facă asta.

  Era suficient de înţelept pentru a înţelege că pe timp de război nu era o misiunea prea grea să sapi gropi în Colorado. De vreme ce gropile nu constituiau o urgenţă, putea să le sape şi să le umple într-un ritm relaxat şi rareori se extenua. Pe de altă parte, era coborât la gradul de soldat de rând ori de câte ori era adus în faţa culţii marţiale. Era profund afectat de pierderea gradului.

  — Era destul de plăcut să fiu caporal, îşi amintea el cu nostalgie. Aveam un statut – înţelegi ce vreau să spun? – şi umblam în cele mai bune cercuri.

  Faţa lui se întuneca apoi a resemnare.

  — Dar astea toate s-au dus, presupunea el. Data viitoare când voi dezerta, o voi face ca soldat de rând şi ştiu prea bine că nu va mai fi acelaşi lucru. Săparea gropilor nu e o meserie de viitor. Slujba mea nu e nici măcar sigură. O pierd ori de câte ori termin de executat pedeapsa. Pe urmă trebuie să dezertez din nou dacă vreau să-mi recapăt slujba. Şi nici măcar asta nu mai pot să fac. Există un clenci, Clenciul-22. Data viitoare când o să dezertez, o să mă bage la puşcărie. Nu ştiu ce o să se aleagă de mine. S-ar putea să ajung chiar peste ocean dacă nu sunt precaut.

  Nu voia să sape gropi tot restul vieţii, deşi nu avea nimic împotrivă s-o facă atâta timp cât