Fereastra se deschidea, era joasă, mare şi se putea sări uşor pe ea din ambele părţi. Reuşi să parcurgă distanţa dintre administraţie şi rulota lui, ţâşnind după colţul cortului când se eliberă terenul, sărind în şanţul căii ferate şi alergând apoi cu capul plecat până ajunse în sanctuarul pădurii. După ce ajunse în dreptul rulotei lui, părăsi şanţul şi îşi croi repede drum spre casă prin tufişurile dese, unde singura persoană pe care o întâlnise vreodată fusese căpitanul Flume care, tras la faţă şi fantomatic cum era, îl speriase de moarte într-un amurg, materializându-se pe neaşteptate din spatele unor tufe de mure, ca să se plângă că Chief White Halfoat îl ameninţase că îi va sfârteca beregata de la o ureche la cealaltă.

  — Dacă mă mai sperii vreodată în halul ăsta, îi spuse maiorul Major, o să-ţi sfârtec eu beregata de la o ureche la cealaltă.

  Căpitanul Flume se sufocă de groază şi dispăru din nou în rufele de mure, iar maiorul Major nu mai dădu niciodată ochii cu el.

  Când privea în urmă spre ceea ce realizase, maiorul Major era încântat. În mijlocul câtorva pogoane de pământ străin, înţesate cu peste două sute de oameni, reuşise să devină un pustnic. Cu un pic de ingeniozitate şi de perspicacitate, făcuse aproape imposibil orice contact cu toţi oamenii din escadrilă, ceea ce le convenea tuturor, observă el, de vreme ce oricum nimeni nu voia să i se adreseze. Nimeni, după cum se dovedi, în afară de nebunul ăla de Yossarian, care îl doborî cu un scripete într-o zi când se furişa pe fundul şanţului spre rulota lui, ca să ajungă la masă.

  Yossarian era ultima persoană din escadrilă de care ar fi vrut să fie doborât cu un instrument de zbor. Yossarian avea în sânge ceva dezonorant, dacă putea să aibă tot timpul o atitudine atât de ruşinoasă în privinţa mortului din cortul lui, care nici măcar nu se afla acolo, şi apoi să-şi scoată toate hainele de pe el după misiunea de la Avignon şi să umble peste tot fără ele, până în ziua când a apărut generalul Dreedle ca să-i prindă în piept o medalie pentru eroismul dovedit deasupra Ferrarei şi l-a găsit stând gol-goluţ în poziţie de drepţi. Nimeni din lume nu avea puterea de a înlătura efectele dezordinii produse de mort în cortul lui Yossarian. Maiorul Major prejudiciase autoritatea atunci când îi permisese sergentului Towser să raporteze despre locotenentul care fusese ucis deasupra localităţii Orvieto, la mai puţin de două ore după ce ajunsese la escadrilă, mai ales că nici nu venise vreodată la escadrilă. Singurul îndreptăţit să-i scoată bunurile din cortul lui Yossarian era, după părerea maiorului Major, însuşi Yossarian, iar Yossarian, după părerea maiorului Major, nu avea nici un drept.

  Maiorul Major gemu după ce Yossarian îl dobori cu un instrument de zbor şi încercă să se ridice. Yossarian nu-l lăsă.

  — Căpitanul Yossarian cere permisiunea să-i vorbească imediat domnului maior despre o chestiune de viaţă şi de moarte.

  — Lasă-mă să mă ridic, îl rugă maiorul Major dintr-o poziţie incomodă. Nu pot să-ţi întorc salutul militar stând întins pe un braţ.

  Yossarian îi dădu drumul. Se ridicară încet. Yossarian îl salută din nou şi repetă cererea.

  — Hai în biroul meu, spuse maiorul Major. Nu cred că aici e un loc potrivit pentru discuţii.

  — Am înţeles, să trăiţi, spuse Yossarian.

  Îşi dădură jos pietricelele de pe haine şi se îndreptară într-o tăcere stânjenitoare spre intrare.

  — Lasă-mi răgaz un minut, două, să-mi pun nişte merbromin pe zgârieturile astea. Apoi spune-i sergentului Towser să te introducă.

  — Am înţeles, să trăiţi.

  Maiorul Major păşi demn spre partea din spate a cortului administraţiei fără să arunce vreo privire funcţionarilor şi dactilografelor care lucrau în faţa birourilor şi a etajerelor cu dosare. Lăsă foaia de cort dinspre biroul lui să cadă după el. De îndată ce rămase singur în birou, traversă repede încăperea, sări pe fereastră şi dădu să fugă. Se pomeni însă cu Yossarian tăindu-i calea. Yossarian aştepta în poziţie de drepţi şi îl salută din nou.

  — Căpitanul Yossarian cere permisiunea de a vorbi imediat domnului maior despre o chestiune de viaţă şi de moarte, repetă el hotărât.

  — Nu se acordă permisiunea, îi spuse tăios maiorul Major.

  — Nu se poate.

  Maiorul Major cedă.

  — Bine, acceptă el obosit. O să vorbim. Te rog, sări în biroul meu.

  — După dumneavoastră.

  Săriră amândoi în birou. Maiorul Major se aşeză, iar Yossarian se plimbă prin faţa biroului lui şi îi spuse că nu măi voia să efectueze nici o misiune de luptă. Ce putea să facă el? se întrebă maiorul Major. Nu putea să facă decât ceea ce îi ordonase colonelul Korn să facă, sperând că totul va fi bine.

  — De ce nu mai vrei? întrebă el.

  — Mi-e frică.

  — N-are de ce să-ţi fie ruşine, îl consolă cu generozitate maiorul Major. Tuturor ne e frică.

  — Nu mi-e ruşine, spuse Yossarian. Doar mi-e frică.

  — N-ai fi normal dacă nu ţi-ar fi frică niciodată. Chiar şi cei mai curajoşi oameni cunosc frica. Una dintre cele mai importante sarcini cu care ne confruntăm în luptă este aceea de a ne învinge frica.

  — Hai, zău, domnule maior. Nu ne putem lipsi de tâmpeniile astea?

  Maiorul Major îşi coborî sfios privirea şi îşi făcu de lucru cu degetele.

  — Dar ce-ai vrea să-ţi spun?

  — Că am efectuat destule misiuni de zbor şi mă pot duce acasă.

  — Câte ai efectuat?

  — Cincizeci şi una.

  — Mai ai de efectuat doar patru.

  — O să mărească numărul. Ori de câte ori mă apropii de numărul necesar, el îl măreşte.

  — Poate că de data asta nu-l va mări.

  — Oricum n-a trimis pe nimeni acasă. Îi ţine pe toţi aici în aşteptarea ordinului de rotaţie, până