un aer de distinsă familiaritate când s-a strecurat pe teren, rugându-se pe tăcute să nu fie recunoscut. Ceilalţi s-au făcut că nu-l recunosc şi el a început să se amuze. Tocmai când termina să se felicite pentru nevinovatul lui vicleşug, a fost lovit zdravăn de unul dintre adversari şi a căzut în genunchi. Imediat a fost din nou lovit zdravăn şi atunci i-a venit ideea că îl recunoscuseră totuşi şi se foloseau de travestiul lui ca să-l înghiontească, să-i pună piedică şi să-l schilodească. Nu-l voiau cu nici un preţ. Şi tocmai când a înţeles acest lucru, jucătorii din echipa lui s-au unit instinctiv cu jucătorii din cealaltă echipă, alcătuind o singură gloată care urla, însetată de sânge, năpustindu-se asupra lui din toate părţile cu înjurături obscene şi cu pumni ameninţători. L-au trântit jos, au dat cu picioarele în el în timp ce era pe jos, l-au atacat din nou după ce s-a ridicat cu greu, orbeşte. El şi-a acoperit faţa cu mâinile şi n-a văzut nimic. Se îmbulzeau unii peste alţii, mânaţi de dorinţa frenetică de a-l cotonogi, de a-i da şuturi, de a-l călca în picioare. A fost proiectat învârtindu-se până la marginea şanţului în care l-au împins, făcându-l să se rostogolească în cap şi pe umeri. Pe fundul şanţului, a reuşit să se ridice, s-a căţărat pe cealaltă parte şi s-a îndepărtat, clătinându-se sub avalanşa de huiduieli şi pietre cu care l-au bombardat până când s-a refugiat după un colţ al cortului în care se afla administraţia. Grija lui primordială tot timpul cât a durat asaltul a fost să-şi păstreze ochelarii negri şi mustaţa falsă la locul lor, ca să se poată preface în continuare că era o altă persoană, pentru a fi cruţat de temuta necesitate de a fi nevoit să le impună autoritatea lui.

  Odată ajuns înapoi în biroul lui, a plâns; şi după ce a încetat să plângă, şi-a spălat gura şi nasul de sânge, şi-a curăţat zgârieturile de pe obraji şi de pe frunte şi l-a chemat pe sergentul Towser.

  — De acum înainte, spuse el, nu mai vreau să intre nimeni să mă vadă cât stau aici. E clar?

  — Da, să trăiţi, spuse sergentul Towser. Inclusiv eu?

  — Da.

  — Am înţeles. Asta-i tot?

  — Da.

  — Şi ce-o să spun oamenilor care vin totuşi să vă vadă cât timp staţi aici?

  — O să le spui că sunt înăuntru şi să aştepte.

  — Da, să trăiţi. Cât să aştepte?

  — Până plec.

  — Şi atunci ce să fac cu ei?

  — Nu mă interesează.

  — Pot să-i las să intre după ce aţi plecat?

  — Nu.

  — Dar atunci nu veţi mai fi aici, nu?

  — Nu.

  — Am înţeles, să trăiţi. Asta-i tot?

  — Da.

  — Am înţeles, să trăiţi.

  — De acum înainte, îi spuse maiorul Major recrutului de vârstă mijlocie care făcea curat în rulota lui, nu vreau să mai intri cât timp sunt aici ca să mă întrebi dacă poţi face ceva pentru mine. E clar?

  — Da, să trăiţi, spuse ordonanţa. Când să vin aici, ca să aflu dacă doriţi să fac ceva pentru dumneavoastră?

  — Când nu sunt aici.

  — Am înţeles, să trăiţi. Şi ce trebuie să fac?

  — Ce-ţi spun eu.

  — Dar n-o să fiţi aici ca să-mi spuneţi, nu?

  — Nu.

  — Şi atunci ce trebuie să fac?

  — Tot ce trebuie făcut.

  — Am înţeles, să trăiţi.

  — Asta-i tot, spuse maiorul Major.

  — Am înţeles, să trăiţi, spuse ordonanţa. Asta-i tot?

  — Nu, spuse maiorul Major. Să nu intri nici ca să faci curat. Să nu intri sub nici un motiv decât când eşti sigur că nu sunt aici.

  — Am înţeles, să trăiţi. Dar cum pot fi sigur vreodată?

  — Dacă nu eşti sigur, presupui că sunt aici şi stai deoparte până vei fi sigur. E clar?

  — Da, să trăiţi.

  — Îmi pare rău că trebuie să vorbesc cu tine în felul ăsta, dar sunt nevoit. La revedere.

  — La revedere, să trăiţi.

  — Şi îţi mulţumesc. Pentru tot.

  — Da, să trăiţi.

  — De acum înainte, îi spuse maiorul Major lui Milo Minderbinder, nu voi mai veni la popotă. Voi cere să mi se aducă mâncarea în rulotă.

  — Cred că este o idee bună, să trăiţi, răspunse Milo. În felul ăsta voi putea să vă aduc specialităţile de care ceilalţi nu vor şti nimic niciodată. Sunt convins că o să vă placă. Colonelul Cathcart le apreciază întotdeauna.

  — Nu vreau specialităţi. Vreau exact ce le dai celorlalţi ofiţeri. Cel care îmi aduce mâncarea să bată o dată la uşă şi să lase tava pe scară. E clar?

  — Da, să trăiţi, spuse Milo. E foarte clar. Am câţiva homari de Maine vii, puşi deoparte, pe care vi-i pot servi diseară asortaţi cu o excelentă salată Roquefort şi două ecleruri congelate, aduse pe furiş de la Paris chiar ieri, împreună cu un membru de vază al rezistenţei franceze. E suficient pentru început?

  — Nu.

  — Am înţeles, să trăiţi. Am înţeles.

  La cina din seara aceea, Milo l-a servit cu homar de Maine la frigare, asortat cu o excelentă salată Roquefort şi două ecleruri congelate. Maiorul Major s-a enervat. Dar dacă le trimitea înapoi ar fi fost aruncate la gunoi sau în burta altuia şi maiorul Major avea o slăbiciune pentru homarii la frigare. A mâncat plin de remuşcări. În ziua următoare, a primit la prânz broască ţestoasă de apă dulce din Maryland, cu o sticlă de un sfert de Dom Pérignon 1937, şi a înfulecat fără să stea pe gânduri.

  După Milo, rămăseseră doar oamenii de la administraţie şi maiorul Major îi evita intrând şi ieşind de fiecare dată pe fereastra de celuloid murdar a biroului lui.