— Sunt cu adevărat un om foarte bolnav, se văicări el. Am luat în spital răceala de la un pilot şi am făcut o pneumonie foarte gravă.

  — Îmi pare foarte rău, spuse maiorul Major.

  — Mă consolează grozav chestia asta, se tângui tipul de la C. I. D. N-am nevoie de compasiunea dumitale. Vreau doar să-mi înţelegi suferinţa. Am venit să te avertizez că Washington Irving pare să-şi fi mutat baza de operaţiuni de la spital în escadrila ta. N-ai auzit pe nimeni de-aici vorbind de Washington Irving, nu?

  — Ba, dacă vrei să ştii, am auzit, răspunse maiorul Major. Individul care a fost adineauri aici. El vorbea de Washington Irving.

  — Zău? strigă încântat tipul de la C. I. D. Asta ar putea fi exact ce ne lipsea ca să deschidem acest caz! Ţine-l sub supraveghere douăzeci şi patru de ore pe zi, în timp ce eu mă întorc repede la spital ca să cer în scris superiorilor mei noi instrucţiuni.

  Tipul de la C. I. D. ieşi din biroul maiorului Major sărind pe geam şi dispăru. Peste un minut, foaia de cort care despărţea biroul maiorului Major de cancelarie se dădu la o parte şi cel de-al doilea tip de la C. I. D. se întoarse, pufăind frenetic de atâta grabă. Strigă gâfâind:

  — L-am văzut adineauri pe omul cu pijama roşie sărind pe geam şi luând-o la fugă pe drum! Nu l-ai văzut?

  — A fost aici şi a stat de vorbă cu mine, răspunse maiorul Major.

  — Mi s-a părut extrem de suspect, un om sărind pe geam, într-o pijama roşie. Individul se plimba prin micul birou făcând cercuri viguroase. Mai întâi am crezut că eşti dumneata şi că o ştergi spre Mexic. Dar acum văd că nu erai dumneata. N-a spus nimic de Washington Irving, nu?

  — Dacă vrei să ştii, răspunse maiorul Major, a spus.

  — Zău? strigă cel de-al doilea tip de la C. I. D. Minunat! Poate că asta e tocmai breşa de care aveam nevoie ca să deschidem cazul. Ştii cumva unde-i putem găsi?

  — La spital. E cu adevărat un om foarte bolnav.

  — Splendid! exclamă cel de-al doilea tip de la C. I. D. Mă duc chiar acum după el. Cel mai bine ar fi să mă duc incognito. Mă duc să explic situaţia la cortul sanitar ca să-i conving să mă trimită acolo ca pacient.

  — Nu vor să mă trimită la spital ca pacient decât dacă sunt bolnav, se întoarse el să-i spună maiorului Major. De fapt, sunt foarte bolnav. Am vrut mai de mult să mă internez pentru un control general şi acesta va fi un bun prilej. Mă duc înapoi la cortul sanitar să le spun că sunt bolnav şi în felul acesta voi fi internat.

  — Uite ce mi-au făcut, se întoarse el să-i spună maiorului Major, cu gingiile vinete.

  Era de neconsolat. Îşi ţinea pantofii şi ciorapii în mâini şi i se vedeau degetele de la picioare pictate şi ele cu violet de genţiană.

  — Cine-a mai auzit de un reprezentant al C. I. D. cu gingii vinete? gemu el.

  Se îndepărtă de cancelarie cu capul plecat şi, împiedicându-se de un şanţ, îşi sparse nasul. Avea încă temperatura normală, dar Gus şi Wes au făcut o excepţie în cazul lui şi l-au trimis la spital cu o ambulanţă.

  Maiorul Major minţise şi procedase bine. De fapt, nu era surprins că procedase bine, fiindcă observase că oamenii care minţeau erau în general mai descurcăreţi, mai ambiţioşi şi mai răzbătători decât cei care nu minţeau. Dacă i-ar fi spus adevărul celui de-al doilea tip de la C. I. D., ar fi dat de bucluc. Dar minţise şi acum era liber să-şi continue munca.

  Deveni mai circumspect în urma vizitei celui de-al doilea tip de la C. I. D. Semna totul numai cu stânga şi numai cu ochelarii negri şi cu mustaţa falsă, pe care le folosise fără succes că să-l ajute să joace din nou baschet. Ca o precauţie suplimentară, execută o inspirată mutare, de la Washington Irving la John Milton. John Milton era suplu şi concis. Ca şi Washington Irving, putea fi inversat cu eficienţă ori de câte ori ar fi devenit monoton. Mai mult, îi permitea maiorului Major să-şi dubleze producţia, căci John Milton era un nume mult mai scurt decât propriul lui nume şi decât cel al lui Washington Irving şi deci se scria într-un timp mult mai scurt. John Milton se mai dovedi rodnic şi în altă privinţă. Era versatil, iar maiorul Major se pomeni în curând introducând semnătura în frânturi de dialoguri imaginare. Astfel, aprobările tipice de pe documentele oficiale sunau cam aşa: „John, Milton este un sadic” sau „L-ai văzut pe Milton, John?” Una dintre apostilele de care era deosebit de mândru suna aşa: „Este, Milton, John pe tron?” John Milton deschise perspective cu totul noi, pline de posibilităţi fermecătoare, inepuizabile, care promiteau să alunge pentru totdeauna monotonia. Maiorul Major reveni la Washington Irving când John Milton deveni monoton.

  Maiorul Major îşi adusese ochelarii negri şi mustaţa falsă la Roma, într-o ultimă şi zadarnică încercare de a se salva din mocirloasa degradare în care se prăbuşea în mod constant. Mai întâi se produsese groaznica umilinţă a Cruciadei Jurământului Marii Loialităţi, când niciunul dintre cei treizeci-patruzeci de oameni care vehiculau jurăminte de loialitate competitivă nu l-a lăsat nici măcar să semneze. Apoi, tocmai când chestiunea asta se fâsâise, se ivise cu avionul lui Clevinger, care dispăruse în mod misterios în văzduh cu toţi membrii echipajului, şi vina pentru acel ciudat incident nefericit căzuse fatalmente asupra lui, pentru că nu semnase niciodată vreunul din jurămintele de loialitate.

  Ochelarii negri aveau rame mari, roşii. Mustaţa neagră falsă aparţinea unui flaşnetar multicolor şi maiorul Major le-a purtat pe amândouă la un meci de baschet într-o zi, când a simţit că nu-şi mai suportă singurătatea. Şi-a luat