— Ți-am spus că vreau să am o amintire de la tine.

Oprina se ridică în picioare.

— E vorba de un șantaj?

— Bravo! Ai ghicit.

— Dă-mi aparatul! Și o strînse puternic de mînă.

— Nu încerca să mă atingi. Din două motive: ori te zgîrii pe față, ori strig și chem vecinii. Te anunț că nu poți pleca, ți-am ascuns hainele.

— Ai un telefon?

— Nu. Dar are o vecină. Du-te și telefonează.

Oprina își înfășură prosopul în jurul mijlocului, se așeză pe un scaun și-și propti capul în mîini.

— Știi cît se ia pentru șantaj și sechestrare de persoană? întrebă el.

— Nu mă interesează, îi răspunse Nela, sever.

— Bine. Atunci zi despre ce e vorba. Dar pe scurt.

— Foarte pe scurt. Eu sînt soția – nelegitimă încă, dar asta nu are nici o importanță – a doctorului Mitică Bostan, care a fost arestat ieri din ordinul dumitale.

— Știi și de ce?

— Da. Ți-a dat un pumn.

— Doi.

— Pentru că ai fost obraznic.

— Nu mai mult decît el.

— Mă rog, știu că e un tip violent, nervos, greu de suportat, dar este un medic excelent, de o probitate profesională ireproșabilă. Cum ai putut face o asemenea infamie? Dacă erai bărbat adevărat, îi propuneai mai întîi să-și ceară scuze sau îl provocai la duel. Dar dumneata ai procedat ca un mitocan: l-ai arestat.

Oprina o privi îndelung, fără să clipească. Apoi bău ultima sorbitură de cafea.

— Și ce ai de gînd să faci? se interesă el, răgușind dintr-odată.

— Am să fac mai multe copii după nudurile pe care ți le-am executat adineaori. Trimit una la partid, una la procurorul-șef, una la Procuratura generală, una la ministrul Justiției, una la Comitetul Central și una – ghici cui? Soției.

— Și ce-mi ceri în schimb?

— Să-ți retragi plîngerea și să-l eliberezi pe prietenul și soțul meu.

Oprina se ridică, mohorît.

— Dă-mi, te rog, hainele. Trebuie să plec. E tîrziu. Am program și după-amiază.

Nela scoase hainele dintr-o debara, unde le ascunsese, și i le dădu.

— Vrei să te ajut să te îmbraci? Îți tremură mîinile.

— Mulțumesc, nu e cazul. Mă descurc și singur.

După ce se îmbrăcă (chiloții și-i uită în baie), se îndreptă spre ușă.

— Aștept un răspuns pînă poimîine la prînz. Nu mai tîrziu.

— Bună seara, spuse Oprina și plecă, avînd grijă să închidă ușa fără zgomot.

A doua zi, la școală, profesoarele încercară din nou să intre în vorbă cu ea și să afle amănunte despre Mitică, în oraș se vorbea că își omoară bolnavii în chip premeditat, ca să se ascundă cu ei în morgă și să-i masacreze, pentru a face studii suspecte. Alții presupuneau că a descoperit secretul cancerului și că ar fi vrut să fugă cu el în Occident, drept pentru care este ținut într-un loc secret. Nela nu le răspundea nimic. Apoi o chemă directorul în biroul lui.

— Sigur că noi nu dorim să ne amestecăm cu orice preț în viața strict personală a cadrelor didactice, dar nici nu ne e total indiferent dacă se află în situații complicate sau disperate, cum se pare că e cazul dumitale.

— Tovarășe director, decît să vă ocupați de cazul meu, mai bine ocupați-vă de școală, care merge mizerabil. Majoritatea profesorilor și, mai ales, a profesoarelor nu știu materie, în clase e mizerie, copiii vorbesc urît, fumează, beau. Știați că am prins doi elevi de a opta cu cîte o sticluță de coniac în bancă? Beau în timpul orelor.

— De ce să ne mirăm? Dacă beau părinții, beau și ei. Scuză-mă dacă te-am supărat.

Nela știa că directorul era laș și fricos, dacă ripostai puțin mai energic la insinuările lui stupide bătea imediat în retragere. Cînd Nela ajunse la ușă, el veni după ea.

— Aș putea să te ajut, eventual, cu ceva? Am și eu relațiile mele.

— Mulțumesc, nu am nevoie de nici un ajutor.

Plecă de la școală împreună cu Dudu, ținîndu-l de mînă. O mînă fierbinte, transpirată, care tremura imperceptibil, trădînd o emoție acută. Era o foarte frumoasă după-amiază de toamnă, cu un soare blînd, care dădea o lumină gălbuie și odihnitoare.

— Dudule, îi zise Nela, hai să ne plimbăm un pic pe deal. Mi-e dor să ies din oraș, să văd iarbă și pomi. Vrei să mergem mai întîi să-i cerem voie mamei tale?

— De ce să-i cerem voie? întrebă băiatul, jignit.

— Ca să nu fie îngrijorată.

— N-o să fie.

Dealurile cu vii și livezi începeau de la două sute de metri de școală, chiar dintre blocurile unui cartier care se numea Cărămidari, așezat pe locul unde, cu mai puțin de zece ani în urmă, un numeros grup de țigani venit din Ardeal întemeiase o prosperă industrie de cărămizi. Dudu și Nela se așezară la umbra unui gutui, o umbră subțire și rarefiată, care le ținea și de răcoare, și de căldură. Dudu își așternuse sub el canadiana, iar Nela se așezase pe ghiozdanul lui.

— Doamnă profesoară, întrebă Dudu, după ce tăcură amîndoi vreo cinci minute, odihnindu-se, care a fost cea mai frumoasă iubire din istoria lumii?

Nela surîse.

— Cine poate ști?! Pe cele adevărate n-avem cum să le cunoaștem. Au rămas doar cele din literatură. Romeo și Julieta, Manon Lescaux și De Grieux, Werther și Lotte.

— Dați-mi și mie să citesc Romeo și Julieta.

— E o piesă de teatru.

— Știu. Scrisă de Shakespeare.

— E greu de citit. Am să-ți dau Suferințele tînărului Werther de Goethe. E o carte foarte tristă. Mi-e frică să nu te impresioneze prea mult.

— N-o să mă impresioneze, spuse Dudu înțelept, eu știu că aproape toate cărțile sînt inventate.

— Da, dar atunci cînd sînt inventate de genii, ni se pare că tot ce e scris acolo a fost adevărat și s-a întîmplat aievea.

— Doamnă, știți ce vreau eu să mă fac în viață? spuse Dudu, ridicîndu-se în picioare și luînd o atitudine ciudată, aproape ofensivă.

— Ce?

— Scriitor.

— Mă bucur. E o meserie foarte grea, dar superbă. Dar pentru asta, Dudule, nu e suficient să vrei. Trebuie să ai neapărat talent.

— Am talent. Sînt sigur.