Dudu se așeză.

— Am scris douăzeci și două de poezii cu rimă și zece fără rimă. Am scris și un caiet de memorii.

— Dudule, tu glumești? întrebă Nela, rîzînd. Ce amintiri ai tu la zece ani? Memoriile se scriu la bătrînețe.

— Eu îmi amintesc tot ce mi s-a întîmplat pînă acum de la vîrsta de doi ani și jumătate. Mai întîi am povestit viața mamei mele și a tatălui meu, am povestit ce mi s-a întîmplat atunci cînd am fost la Paris, ce mi s-a întîmplat la școală, ce am înțeles din cărțile pe care le-am citit, am scris despre colegi, despre profesori… Am scris și despre dumneavoastră.

— Ce-ai scris despre mine?

Dudu roși.

— Nu pot să vă spun. Nu știe nimeni de caiet. Îl țin ascuns sub saltea. Dar poeziile vi le arăt.

— Adu-mi-le mîine la școală.

Dudu se urcă în pom, îi culese Nelei cîteva gutui, apoi plecară spre casă, ținîndu-se de mînă. La despărțire, ea îl sărută pe amîndoi obrajii iar el o luă la fugă, emoționat și fericit.

Madam Gica, proprietăreasa, o anunță că o așteaptă cineva în cameră. Era Oprina. Ședea pe scaun și fuma, palid, cu cearcăne la ochi, îmbătrînise peste noapte. Nela nu-i spuse nimic, se duse la baie, își puse un halat pe ea, apoi făcu două cafele. Le băură în tăcere.

— Ai venit să-mi spui ceva? îl întrebă ea, după ce-i luă ceașca goală din față.

— Da, răspunse el, cu privirea fixată undeva, în tavan. Nu pot să fac nimic pentru doctorul dumitale.

— De ce?

— Cazul e deja notoriu. Știe procurorul-șef, știe secretarul cu organele de la partid, știe tot orașul. Butușină mi-a spus că vrea să-l distrugă. Mai precis, să-l stîrpească, după propria lui expresie. Eu nu mai pot să fac nimic. Adică nu pot să mai retractez plîngerea. Tot ce pot să fac e ca la proces să înmoi lucrurile și să-l rog pe procurorul care va susține acuzația să fie mai blînd.

Nela tăcu îndelung.

— Cu alte cuvinte, spuse ea într-un tîrziu, nu ești în stare să-l salvezi?

— Nu.

— Bine. Poți să pleci.

Dar Oprina nu se ridică.

— Plec imediat. Înainte, însă, vreau să te rog ceva. Trimite fotografiile acelea unde vrei, inclusiv la ONU, dar nu neveste-mii.

— De ce? Ți-e frică de ea?

— Da. E isterică și mi-ar face viața imposibilă, m-ar duce într-un an, doi la sinucidere.

— Nu-ți face griji, îi spuse Nela, ridicîndu-se și dîndu-i în felul acesta de înțeles că trebuie să plece. Aparatul nu avea film în el. Aveam un film în casă, dar n-am știut să-l montez. Du-te liniștit.

Oprina se ridică, rămase așa cîteva clipe, cu capul în pămînt, apoi plecă fără să spună nimic.

După arestare, Mitică fu dus la sediul Miliției și introdus într-o celulă cu două paturi de fier, dintre care numai unul avea saltea și pătură. Încercă să adoarmă, se simțea extrem de obosit, fizic și psihic, mai ales fizic, avea puțină febră musculară, era agitat, i se zbătea o pleoapă, în celulele vecine se certau niște țigani, iar în alta un bețiv cînta La Bohème a lui Aznavour. Cînd trecu un milițian pe culoar, Mitică veni lîngă ușă și-l rugă:

— Domnule, nu poți să strigi la nenorociții ăștia să facă un pic de liniște?

— Da’ ce crezi, că ești la sanatoriu?! îi răspunse milițianul din mers. Aici e pușcărie.

Mitică știa din auzite care era stilul de lucru al anchetatorilor: primele douăzeci și patru de ore te ignoră, adică te lasă să fierbi în suc propriu, ca să ți se șubrezească nervii, după care se reped mai mulți deodată asupra ta și te iau la întrebări douăsprezece-paisprezece ore, în două sau trei schimburi, obligîndu-te să scrii tot timpul aceeași declarație. Mitică își trase pătura peste cap și încercă să adoarmă, dar era imposibil, țiganii se certau din ce în ce mai violent, iar bețivul încerca să-i acopere, cîntînd melancolic, aproape plîngînd:

Mînă, birjar, și du-mă-n noapte, Cît mai departe…

Pentru că nu avea ce citi, hotărî să se gîndească la ceva important, descoperind, cu acest prilej, cît de puțin timp îi rămîne de obicei ca să reflecteze la anumite evenimente din viața lui. Nu se gîndise, de pildă, pînă acum, în nici un fel, la legătura lui cu Nela. Cum de se împrieteniseră atît de fulgerător? Cum de acceptase ea să se mute la el acasă fără să-i pună nici măcar o întrebare? Și de ce el nu îndrăznise s-o invite în patul lui și-i pusese o saltea gonflabilă pe parchet? Din timiditate sau prudență? Nela e o ființă sinceră, inteligentă și cu personalitate sau e o descreierată și o cinică? Oricum, decise el, dacă scap din afacerea asta, mă însor cu ea. Dar de ce crezuse că nu are ce citi? Pereții erau plini cu panseuri scrise în cele mai diferite stiluri și chiar în limbi străine. Mitică începu să le descifreze, „Mario fii cuminte că team bătut din dragoste scumpete mică” „Las aici cu limbă de moarte că dacă voi fi condamnat locotenentul-major Bică moare de cuțitul meu”.

Cînd te-am cunoscut în gară Mințeai ca o ordinară Că ești plină de dolari De mărcuțe și dinari, Că ești la Onete ghidă Și că mi-ai rămas gravidă!

O inscripție aproape de plafon era scrisă într-o limbă africană: „Abu, abu, dorla grawu”. Dar dacă Nela nu vrea să se căsătorească cu mine? se întrebă el, lungindu-se pe pat. Urît sînt, nebun sînt, bani nu am. Ce-ar putea să însemne inscripția africană? Un refren de cîntec, un proverb, o înjurătură? Cine-o fi fost negrul care a scris-o? Un bișnițar, un student care a intrat în vreo încăierare? Cu vreo zece ani în urmă, cînd era student la medicină și era de gardă la Spitalul Brîncovenesc, Salvarea adusese un tînăr străin care fusese lovit de un altul cu cuțitul. „M-a lovit la ficado!” urla negrul. „La ficado! La ficado!” Mai jos, chiar lîngă patul lui,